Sase personaje in cautarea unui autor si alte piese

Sunt multe scrierile care inversează punctele de vedere încetățenite până la un punct, pentru a confrunta citiorul (în cazul de față și spectatorul) cu anumite aspecte care nu rezolvă apăsarea interioară creată.
În piesa de teatru Șase personaje în căutarea unui autor Luigi Pirandello (1867-1930) aprofundează teme dragi: relativitatea vieții și abolirea valorilor absolute. Adevărul sau minciuna sunt într-o permanentă interschimbare în funcție de cel care le manevrează, lucru care duce la punerea sub semnul intrebării a tot ceea ce înseamnă mediu înconjurător. Un om viu este mai real decât un personaj? Nu, nu e pusă greșit întrebarea, pentru că în această piesă personajul este cel care se materializează din interiorul cortinei punând în penumbră actorul.
Dacă în romanul autobiografic Unul, nici unul, o sută de mii autorul merge din interior spre exterior aruncând în aer relațiile de prietenie sau mariaj construite de-a lungul timpului datorită dorinței lui de a-și găsi numitorul comun al ființei în fața diferitelor situații în care se manifestă de-a lungul unei zile, în piesa Șase personaje... autorul pornește din nebuloasa lume imaginară spre limanul realității încercând să zguduie conștiința unei lumi previzibile. Viziunea din această piesă este romantică pentru că întrupează personajul, îi oferă viață proprie, chiar dacă limitată de liniile trasate de autor dar îmbogățită de multitudinea de cititori/spectatori care îi oferă mereu altă semnificație. Astfel autorul devine mai puțin real decât personajul creat, mai puțin dramatic dacă nu chiar, demn de milă. Aceasta este o dilemă care l-a preocupat intens pe autor.
Șase personaje misterioase apar în toiul unei repetiții obișnuite a unei piese de teatru obscure. Ele nu iau cu asalt scena, dar încetul cu încetul se impun în mijlocul actorilor profesioniști (?), mânați de calvarul de a repeta piesa necontenit, piesă care pare a fi chiar realitatea lor permanentă. De cealaltă parte actorii sunt infectați de trăirile care încep să pună stăpânire pe scenă dinspre personaje, iau în primire fiecare câte unul pe care îl studiază amănunțit chiar dacă le poartă sentimente nu prea cordiale. Totul devine ambiguu si treptat, tensionant. Dacă pe scenă moartea este reală până cade cortina și se aprind luminile, în mijlocul personajelor moartea este reală dar în același timp istoria se poate lua de la capăt de alți actori cu același deznodământ, și tot așa.
Căutarea autorului este de fapt căutarea unui sens, unei direcții care să ofere vieții legimitate. Spre deosebire de așteptarea lui Godot unde personajele se opresc din a-și trăi viața, limitându-se la jocuri în sala de așteptare, personajele aflate în căutarea autorului își continuă travaliu, luptele interioare, acțiunile, dramele, tragediile, fricile, într-un cuvânt: viața. Așa cum pare ea, lipsită de orizont. Chiar și atunci când improvizează (v. Astă-seară se improvizează) personajele lasă aceeași impresie de Sisifi moderni care nu contenesc să întrebe, uneori pe față, alteori printre rânduri: Unde e autorul?. Nu contează cine anume este, cât anume trăiește, atâta timp cât cineva stă asupra lor (personajelor) și le conturează caracterele, personajele se consideră salvate dar nu vindecate.