Nicolae P. Mavrogheni - O pozna a firii

Descriere

Cu o prefata de Petru Romosan.

Ne tot vin la gură « fanarioţii », dar ştim atît de puţin despre această lungă epocă de ocupaţie străină din istoria noastră. La şcoală se trece prea repede peste o sută de ani de istorie naţională, ca şi cum atunci nu s-ar fi întîmplat nimic. Sigur că s-au întîmplat... cîte se pot întîmpla într-un secol, dar unul lipsit de glorie. În manuale stau marii domnitori, cu victoriile lor, dar din turcirea Ţărilor Române, cu deosebire a Valahiei, nu se vede mare lucru. Deşi urmele fanarioţilor se văd bine pe noi şi astăzi.
Nicolae P. Mavrogheni, un fanariot exemplar pentru « ce e mai rău », moare violent la 1790 - cu cîteva luni în urmă, la celălalt capăt al Europei izbucnise Revoluţia franceză. Nu e întămplător că personajul l-a fascinat pe G.I. Ionnescu-Gion, autorul celebrei Istorii a Bucureştilor, care l-a cercetat la toate sursele şi i-a compus un portret de pomină. De citit şi azi cu delicii !

Răsfoind, ici-colo :

« Unii ziceau că-i om bun ;
Cei mai mulţi, că e nebun.
Alţii îl ţineau de prost
Şi nimeni nu-i da de rost.
Pitarul Hristache »

« Mavrogheni era un maniac conştient, pornit spre cruzime şi sălbatice schingiuiri atît prin firea lui, cît şi prin aducătura împrejurărilor ; era un nevrozat într-o stare de intermitentă excitaţie ; un halucinat bizar care, în căldurile vedeniilor, sălta totdeauna spre mari, colosale, şi deci imposibile fapte, dar căzu totdeauna în năzdrăvănii din cauza dezechilibrării facultăţilor sale. »

« E peste putinţă, strigau fanarioţii, e peste putinţă să se dea Valahia lui Mavrogheni. »

« [...] româneşte nu ştia deloc, iar turceşte şi greceşte, foarte puţin. Mavrogheni vorbea limba levantină, un fel de limbă a porturilor, amestecătură informă de toate limbile vorbite în mările din Bazinul Mediteranei. »

« "Dacă ar fi voit Dumnezeu cu ţara asta, nu mă trimitea pe mine domn." »

Să revenim. Istoria unui neam nu e compusă numai din momente memorabile, înălţătoare, iar cei ce ne conduc nu sînt nici pe departe cu toţii de statura lui Mircea, Mihai, Ştefan, Iancu. Cei mai mulţi domnitori sînt mediocri, iar destui sînt de-a dreptul mari bolnavi. Şi « istoria merge mai departe şi cu oameni mici sau zăltaţi ».