Ritornela foamei

Ritornela foamei romanul lui J.M.G. Clézio, apărut la editura Gallimard – Paris, 2008 și la noi la editura Polirom în 2009 (traducere și note Ileana Cantuniari), mi-a placut de la un capăt la altul pentru că reușește să trateze un subiect tabu într-un mod limpede și curgător. Personajele sunt palpabile, te atașezi repede de ele, le ești aproape când le observi greșelile, ba chiar rezonezi cu ele (și cu greșelile și cu personajele). Istoria este neîndurătoare și își pune amprenta pe personaje, dar autorul reușește, fără să treacă sub tăcere suferințele prin care trec, să le ofere, cel puțin în paginile cărții, demnitatea mizeriei. O clipă am avut impresia că iau și eu parte la războiul care a sfărâmat familii întregi.
Personajul principal, Ethel Brun, se dezvoltă sub ochii noștri de la vârsta de 10 ani până la vârsta maturității. Ethel Brun este o victimă, alegând să rămână aproape de părinții săi care, datorită evenimentelor celui de-al doilea război mondial, se văd despropietăriți și nevoiți să fugă din capitala Franței spre locuri depărtate. Romanul începe cu figura străunchiului său Soliman, o pesoană diferită de toți cei din jur, o persoană care nu dorea să meargă unde mergea gloata, o perosană care îi va arăta planurile unei case mov, o persoană care îi va clădi caracterul și o va învăța cum să viseze.

Eroina provine dintr-o familie înstărită și are parte de o copilărie lipsită de griji, chiar boemă dacă luăm în calcul întâlnirile organizate de tatăl ei săptămânal, întâlniri la care veneau atât rude cât și diverse personaje pestrițe. Discuțiile se învârteau în jurul artei la început dar, odată cu apropierea războiului, problema etnică a evreilor sau ascensiunea lui Hitler dezbină pajnicele adunări. Odată cu stricarea atmosferei eroina trăiește și denaturarea decorului care, datorită investițiilor păguboase făcute de tatăl ei (un ins naiv sau o persoană care a căzut pradă speculanților de moment?), se rispiește pe bani puțini în casele de amanet.

Și iată cum Ethel Brun, fetița observator, fetița care stătea tăcută pe genunchiul tatălui analizând pe fiecare membru al memorabilelor întâlniri, trebuie să ia frâiele familiei, să-și conducă părinții (o mamă supusă sorții și un tată decăzut dar demn, care visa mereu la o remontare miraculoasă a situației) spre locuri depărtate de vitregiile războiului. Ceea ce nu poate evita eroina este întâlnirea cu foamea, cu lipsurile de orice fel. Tot peisajul se schimbă peste noapte, oamenii devenind murdari și labili, inclusiv cei care i-au colorat săptămânal copilăria. Doar relația cu Laurent, cel mai tânăr personaj din vremea întâlnirilor, rămâne cumva neatinsă, rezistând la bombardamente nu printr-un romantism copleșitor ci printr-o răceală englezească impusă de soldatul trimis pe frontul englez, răceală care nu doar că îi apropie dar îi și face rezistenți la evenimentele tulburi apărute în urma conflagrației.

Totul în jur se deteliorează odată cu șubrezirea sănătății personajelor, și asta mi-a adus aminte de Chloé a lui Boris Vian. J.M.G. Le Clézio rămâne aproape de personaje și de evenimente, scriind în memoria mamei sale (vezi dedicația de la început) despre o pagină neagră din istoria omenirii.

În Ritornela foamei autorul, care a cobținut premiul Nobel în același an în care a publicat cartea, urmărește personajele nu evenimentele, redă grimasele celor implicați nu lacrimile și stă departe de a încerca să corecteze, literar, deviațiile istoriei. Ethel Brun este un personaj memorabil, construit sub ochii cititorului, rând cu rând, un personaj care nu disperă, cu o memorie care o ține în viață, memorie care nu o copleșește ci o face să pună în balanță trecutul cu prezentul în vederea luări celor mai bune decizii în noile ocazii oferite de viață.