Talcuire la Psalmul 8. Slava lui Hristos - raspuns contra iudeilor

Descriere

Cititorul acestei tâlcuiri va fi surprins de multiplele valenţe de interpretare a unui text scripturistic peste care era obişnuit să treacă uşor, crezând că i-a înţeles sensul. După cum ne-am obişnuit, Sfântul Ioan se foloseşte şi în această tâlcuire, în stilul propriu, de procedeul exegetic antiohian: interpretarea literară a cuvintelor Sfintelor Scripturi, temperată de recursul la alegorie. Sfântul Ioan ne arată cum Psalmul 8 este atât un imn de preamărire a lui Hristos cât şi un imn de preamărire al omului. Cum poate fi posibil acest lucru? Oare mai poate fi demn de cinste omul adamic, cel care s-a îndepărtat în mod voit de bucuria Edenului? Răspunsul Sfântului Ioan Gură de Aur este: Da, prin Hristos. Căci „slava cea mai mare şi cinstea omului sunt în Noul Testament, când omul are cap pe Hristos, Care desăvârşeşte trupul lui, când devine frate şi împreună moştenitor şi copărtaş trupului Lui, când primeşte o slavă mai mare decât a lui Moise... acum, îngerii nu ne mai ruşinează pe noi ci devin slujitori pentru mântuirea nostră” (pp. 34-35).
Observăm în această exegeză cum Sfântul Ioan valorizează Sfintele Scripturi prin raportarea lor la istorie. Departe de a fi un simplu cuvânt "filozofic", sapienţial, cuvântul Scripturii este un cuvânt viu, de viaţă dătător. întreg Vechiul Testament este orientat către Hristos. în sprijinul acestei idei, Mare Părinte antiohian aduce versetul din Psalmul tâlcuit: „Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă”. Această afirmaţie a Proorocului David este de fapt o proorocie a Floriilor, a intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim. Nicicând până atunci nu s-a mai pomenit ca pruncii care sug laptele maicii lor să laude, să articuleze cuvinte pline de înţeles cum s-a întâmplat atunci. Marele Hrisostom oferă şi explicaţia: „Ca să fie ruşinat iudeul care zice că acestea s-au spus despre cele petrecute în Vechiul Testament, David a ales o minune până atunci nemai auzită şi care nu a avut loc decât o singură dată în Noul Testament”. De asemenea, putem vedea cum Sfântul Ioan face o paralelă constantă între vechiul Israel şi noul Israel, creştinii. Arată că dărâmarea Ierusalimului şi risipirea evreilor în lume sunt o consecinţă a Răstignirii lui Hristos, fiindcă prin actul lor ei nu doar că L-au răstignit pe Fiul, ci şi pe Tatăl: „Hristos îl asociază întotdeauna pe Tatăl atât cu cinstea, cât şi cu insultele pe care le primeşte” (p. 14). La data aşternerii pe hârtie a acestei tâlcuriri trecuseră deja patru sute de ani iar cetatea Ierusalimului era pustie în continuare iar cei care fuseseră odată "neamul cel ales" erau împrăştiaţi încă în lumea largă. Ioan Gură de Aur arată că atâta timp cât ei i-au ucis pe prooroci, au mai putut afla iertare de la Dumnezeu, fiindcă aceia nu erau decât slujitori ai Lui, dar „fiindcă aţi întins mâinile împotriva Stăpânului, fără de vindecare vi s-a făcut rana... La început, când templul a fost distrus pentru prima dată, au rămas profeţii şi călăuzirile Duhului şi minunile. Dar acum, ca să înţelegeţi că Dumnezeu S-a întors de la voi pentru totdeauna, v-au fost luate şi acestea...” (p. 19).
Nu în ultimul rând, recomandăm această carte şi acelor suflete, nu puţine în veacul de acum, care se întreabă despre rostul necazurilor în viaţa omului. Prin rugăciune şi luare aminte la cuvintele Sfinţilor Părinţi, putem afla un liman în învolburările cotidiene: „Căci El a voit să stârnească în om iubirea de înţelepciune, să îi reprime mândria şi să-i tulbure odihna care nu este pentru viaţa de aici. Fiindcă dacă toate le-ar avea cu uşurinţă, ar avea o viaţă plină de moleşeală şi pervertită. De aceea a amestecat cu folosirea lucrurilor vieţii şi oarecare greutate şi l-a lăsat să aducă rod, nici trudind peste putere, nici fără trudă”.