Filosofia bizantina

Descriere

Basile Tatakis, în Filosofia bizantină, tratează tema în ansamblul ei, de la naşterea sa autonomă în relaţie cu dogma creştină la preluarea elementelor din păgânism, subliniind mereu prin exemple multiple capacitatea scriitorilor-filosofi bizantini de a sublima rolul raţiunii în raporturile sale multiple cu creştinismul oficial, fondat pe credinţă.

In creuzetul imperial bizantin, aşa cum susţine autorul, se exprimă atât specificitatea elementelor orientale, cât şi esenţializarea elementelor de gândire greacă, dar şi creştină, fără ca un anumit echilibru să fie perturbat în civilizaţia bizantină, cu toată impresia de eterogenitate existentă. Raţionalitatea se dezvoltă aici prin diverse contacte, fără a afecta excelenţa unei spiritualităţi monahale ai cărei reprezentanţi prestigioşi, printre care Ioan Scărarul şi Simeon Noul Teolog, rezistă prin profunzimea trăirii şi a redării acesteia în registru filosofic trecerii timpului. Astfel, Dionisie Pseudo-Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul îşi vor lăsa amprenta gândirii, fondate pe trăirea spirituală a relaţiei cu Dumnezeu.Emulaţia gândirii bizantine a continuat până la căderea Imperiului, ştafeta fiind prelată de popoarele ortodoxe din Răsăritul creştin.

„Ceea ce Roma a fost în Evul Mediu pentru lumea apuseană şi germanică, Bizanţul a fost pentru lumea greacă, slavă şi orientală. El a fost marele educator, marele iniţiator, care le-a adus tuturor religia şi mai multor popoare chiar şi civilizaţia. Spiritul pe care li l-a transmis, i-a infuzat profund, le-a cuprins puternic sufletul şi îi conduce şi azi, în acelaşi sens şi în aceeaşi măsură în care Roma papilor guvernează lumea catolică. Chiar mai mult poate, căci Bizanţul nu reprezintă pentru ei doar tradiţia religioasă.” (Basile Tatakis)