Summa fiscalis. Tratat de drept fiscal si financiar public

Descriere

Incoerenţa şi inflaţia legislativă se răsfrâng inclusiv asupra dreptului fiscal şi financiar public. Nevoia de constante şi principii care să funcţioneze indiferent de modificările legislative sau de raţiunile politice şi economice care determină aceste schimbări îşi face simţită prezenţa şi în această ramură de drept. Regulile şi principiile rezultă atât din dezbateri, cât şi din preocuparea constantă asupra unui anumit domeniu. Am încercat pe această cale să începem demersul care să ne permită la sfârşitul zilei să descoperim constantele dreptului fiscal şi financiar public, precum şi acea zbatere continuă despre sensul şi dinamica instituţiilor care animă această ramură de drept.

Acest demers nu şi-a propus să rezolve speţe, ci a plecat de la nevoia de conturare a unui bun simţ juridic comun în această materie astfel încât instituţiile fundamentale ale acestei ramuri să fie supuse unei preocupări de analiză. Dezbaterea şi punctele de vedere sunt elementele care fac un sistem juridic să fie funcţional.

Demersul nostru nu este o încercare de reclasicizare a dreptului fiscal şi financiar public, astfel cum a încercat Leon Duguit cu dreptul public şi, în special, cu dreptul constituţional. După cum consideră şi N. Steinhardt , opera lui Duguit este un punct de întâlnire a sistemelor, aceasta şi datorită reminiscenţelor clasice pe care le cuprinde în analiză. Julien Bonnecase povestea că Duguit îi spunea că nu va fi liniştit până ce nu va fi reuşit să clădească un sistem al lui, cu totul nou şi personal. în materia supusă analizei nu poate fi imaginată o luptă ştiinţifică ca cea purtată între Duguit şi Adhemar Esmein, primul pentru a dărâma clasicismul juridic şi a repoziţiona lucrurile, iar cel din urmă pentru a slăvi meritele clasicismului juridic, întrucât această ramură de drept nu a ajuns încă la nivelul clasicismului; pentru a redesena, reinventa, reaşeza avem nevoie ca lucrurile să fie aşezate prima facie, condiţie care nu este îndeplinită în cazul de faţă prin faptul că dezbaterea juridică fiscală nu a atins cotele necesare determinării clasicismului fiscal. Revoluţiile juridice sunt specifice unor sisteme juridice, or în cazul de faţă, lipsa unui sistem înlătură şi ideea de revoluţie. Dezbaterea gen Montesquieu - Rousseau, Duguit - Esmein poate fi înlocuită de atitudinea nuanţată a lui Hauriou care a reuşit să fie un revoluţionar clasic în abordarea fenomenelor juridice.