Retorica limbajului poetic

Descriere

Interesul pentru limbajul uman este evident încă din cele mai vechi timpuri. Foarte mulţi filosofi şi cugetători, scriitori, oameni de cultură şi savanţi şi-au pus numeroase întrebări referitoare la esenţa vorbirii. Ce înseamnă a vorbi ? Cum a apărut comunicarea prin sunete articulate ? A existat, cumva, o limbă comună tuturor fiinţelor umane ? Ce factori au condus la diversificarea limbilor ? Astfel de interogaţii au generat, de-a lungul vremii, numeroase ipoteze,
explicaţii şi modele interpretative. Deşi nu s-au oferit, până în prezent, răspunsuri clare cu privire la originea limbajului, este larg acceptată definirea limbajului ca �o modalitate de comunicare specific umană şi conştientă a ideilor, emoţiilor şi dorinţelor prin intermediul unui sistem de simboluri create în acest scop. Aceste simboluri sunt în primul rând auditive şi sunt produse cu ajutorul a ceea ce numim Ťorganele vorbiriiť� (Sapir). De altfel, această definiţie - propusă de antropologul şi lingvistul american Edward Sapir � pune în lumină câteva dintre trăsăturile comunicării interumane:
a) limbajul este o creaţie specific umană;
b) toate fiinţele omeneşti au capacitatea de a comunica prin semne iar această capacitate se manifestă spontan şi conştient;
c) orice act de comunicare se desfăşoară cu ajutorul unor semne cu valoare simbolică, acestea fiind entităţi concrete sau abstracte care ţin locul a ceva;
d) limbajul verbal este un sistem de simboluri auditive (sunete articulate) produse cu ajutorul organelor vorbirii;
e) faţă de alte modalităţi de comunicare (cum ar fi limbajul mimico-gestual, ansamblul semnelor de circulaţie, limbajul pictural sau muzical, etc.), dar dezvoltat în strânsă legătură cu acestea, limbajul articulat ocupă un loc central;
f) limbajul articulat serveşte, deopotrivă, la transpunerea gândirii (noţiuni, idei, reprezentări) în semne verbale şi la exprimarea senzaţiilor, a dorinţelor şi a stărilor afective, adică a tuturor aspectelor care formează latura subiectivă afiinţei umane.