Pînă la căderea nopții

Cunningham abordeaza in cel de-al saselea roman al sau, pe linga tema sexualitatii care se sustrage granitelor oficiale si natura incerta a dorintei sexuale, subiecte precum relatia de cuplu intr-un mariaj de lunga durata, legatura uneori atit de complicata si zbuciumata dintre parinti si copiii adolescenti, datoriile pe care le au fratii unii fata de altii, totul ambalat in ideea rolului pe care frumusetea il joaca in viata noastra – aproape ca pe un tratat de filosofie inclus intr-un roman contemporan.

Sa proiectezi un roman in Manhattanul contemporan, in lumea artelor, in mijlocul unor personaje care, prin natura meseriei lor se invirt in cercuri sofisticate poate fi, dincolo de curiozitatea incipienta pentru asemenea spatii privilegiate, destul de intimidant pentru orice cititor si asta pentru ca, mai ales astazi, productiile artistice (si, implicit, universul in care sint cuprinse), au pronuntate trasaturi abstracte si referentiale, adresindu-se cel mai adesea unui public cit se poate de erudit.

Cu toate acestea, devine destul de clar de la inceputul lucrarii lui Cunnigham ca romanul sau, desi imbraca pe alocuri un caracter meditativ-filosofic, prin comentariile destul de pretentioase pe marginea frumusetii, a raportului dintre viata si arta, a trecerii timpului, desi e tapetat adesea cu trimiteri catre Thomas Mann, James Joyce sau August Rodin, este totusi un roman in care se dezvaluie crize existentiale destul de familiare, la ciocnirea cu pragurile de virsta si cu problemele de mariaj.

O poveste rafinata, cu subtile aluzii muzicale, literare sau plastice, si cu exasperari de un inconfundabil albastru cunninghamian.

…felul in care dilemele sentimentale, uzura relatiilor, senzatia de perisabilitate sau mirajul frumusetii sint gravate in arta care marcheaza vietile protagonistilor, precum si formularile paradoxale („infinitul minor”, „taciunele de sine”, „nesfirsitele bucle de farmec si crima”) dau o textura diafana romanului si transforma lectura intr-o meditatie muzicala.

Sint indragostit de cuvinte, de expresii, vreau ca limbajul meu sa fie ritmat, expresiv. Totusi, in final, cartea terminata nu e niciodata atit de buna ca cea la care sperasem. De altfel, cred ca asta este definitia artistului: un artist este omul care urmareste un ideal inalt si are suficiente resurse ca sa supravietuiasca dezamagirii pe care o sufera cind constata ca opera realizata, chiar daca totul a mers bine, nu e chiar la nivelul celei visate. Astazi stiu ca nu voi scrie niciodata marele roman pe care mi-l doresc. Dar stiu si ca daca de fiecare data cind incep un roman nu mi-as propune sa-mi transcend limitele, n-as mai putea continua sa scriu.