Misterul crimei fara cadavru

Misterul e ceea ce se numeşte viaţă, viaţa în care trăim, calea pe care o parcurgem cu suişuri şi coborâşuri, cu lacrimi şi speranţe. Misterul ne domină fiinţa, ne înjgheabă în cheagul neantului şi ne călăuzeşte spre ,,lumină’’. Nu putem să urâm misterul pentru că îl iubim, pentru că ne menţine treji la susurul ... amintirii, amintiri ce au loc în viitor, amintiri necunoscute. Asta ne menţine în viaţă...MISTERUL.

Autoarea Agatha Christie e singura, după părerea mea, care nu e abandonată de nimeni. Din momentul când începi lectura vreunui roman poliţist semnat Agatha Christie nu-l mai laşi din mână. Foamea, setea, frigul, nu ne pot opri din citit.

În Misterul crimei fără cadavru , preferata mea după câte se pare, se redă la modul cel mai simplu o crimă foarte complexă, complicată, pe care detectivul nostru , Jane Miss Marple o rezolvă.

Cuplul format din Gwenda si Giles îşi aleg o nouă casă pentru a locui. Din multitudinea care i s-a pus la dispoziţie, ea alege una care i s-a părut mai ,,altfel’’, însă după o scurtă perioadă de timp casa începe să o înfricoşeze, să i se pară din ce în ce mai cunoscută; simţea că a mai locuit cândva acolo, îşi amintea tot felul de lucruri: tapetul din dulap, camera copiilor, o uşă care nu mai fusese folsită, dar lucrul cel mai ciudat, la o piesă de teatru, la finalul acesteia, are loc ceva straniu:
,,s-a întâmplat pe nepusă-masă, chiar la sfârşit. Îmi plăcuse piesa! Nu mă mai gândisem deloc la casă. Atunci a venit el, din senin, şi a rostit vorbele acelea
<>
Mă aflam iarăşi acolo pe scări, privind holul de la intrare printre stâlpii balustradei şi am văzut-o zăcând acolo, întinsă la pământ, moartă.’’

Gwenda era orfană, mama murindu-i când ea era încă un copil iar tatăl ei , după câte se spune murise de nebunie. Totul o preocupa foarte mult pe proaspăta noastră căsătorită; nu mai putea dormi, îi era frică că soţul ei ar putea să se despartă de ea… Credeţi că acea casă avea vreo legatură cu copilăria ei? Putea oare s-o marcheze experienţa? Totul se va rezolva într-un mod sau altul, cândva totul va fi ca înainte.

Astfel îşi întreabă printr-o scrisoare, singurele rude pe care le mai avea, dacă a locuit în Anglia când era copilă, dar mai ales în localitatea Dilmouth…

Răspunsul o determină să aibă o reacţie stranie: DA! Ea locuise acolo în copilărie, împreună cu tatăl său şi iubita lui, Helen. Helen! Helen! Helen! De ce o visase? De ce se trezise strigând-o? întrebări la care, oricât de mult s-ar fi gândit nu putu da un răspuns. Helen era cea pe care a omorât-o persoana necunoscută? Cine a fost? Tatăl ei? De ce? De ce ar fi vrut să-şi moare viitoarea soţie? În capul Gwendei era o nebusoasă totală… Îl cunoaşte pe doctoral Kennedy , fratele victimei …Povestea lui avea o aură nevinovată. Helen, după părerea lui a fost ucisă de tatăl Gwendei. Fiind doctor ştia ce se întâmplă cu pacienţii . Cumnatul său îi mărturisise că o omorâse pe Helen, dar ulterior primi o scrisoare de la aceasta prin care spunea că e fericită

Totul e verificat de un grafolog; scrisoarea cu pricina şi una mai veche aveau acelaşi scris. Deşi cartea e foarte, foarte interesantă, finalul e de-a dreptul cutremurător, eu însă nu vreau să distrug bucuria de a descoperi singuri!

Lectură plăcută…