Zid de pace, turnuri de fratie. Deceniul deschiderii : 1962-1972

Descriere

De câţiva ani – oribili – jocurile se fac peste capul românilor de bună credinţă. Lor li s-a împuţinat totul, iar speranţa le e şi ea deja pe cale de dispariţie. Se mai poate oare ieşi dintr-o gaură a istoriei ? Cei care se pricep spun că asemenea ieşiri sunt chiar o specialitate românească – ceva din categoria « supravieţuirii », a « renaşterii », a « miracolului ». Ultima oară, minunea s-ar fi întâmplat în deceniul şapte. Luaţi repede, cei mai mulţi români de bună credinţă nici nu ştiu despre ce vorbim. Doi academicieni, născuţi în februarie 1927 la interval de cinci zile, vin să-i lămurească. Nu a fost o lovitură de teatru atunci. Nici vreo soluţie scoasă din pălărie de vreun scamator. A fost o STRATEGIE. Gândită şi pusă în aplicare de câteva fiinţe. Cu MORALĂ, cu CONCEPT, cu folosirea multor COMPETENŢE. Şi având mereu în minte INTERESUL NAŢIONAL.

A crezut vreun român de bună credinţă că se poate şi altfel ? Nu, nu s-ar fi putut nici atunci şi nu se poate nici azi.

« Nu încape nici o îndoială că statutul impus ţării noastre după război a reprezentat o pată. Vedem că gânditorii români nu sunt striviţi de spaima de pete. Ei concură la ideea optimistă : petele nu sunt veşnice pentru cei ce vor să supravieţuiască. Dar abordarea petelor la români mai obligă la o constatare pe care „deschiderea“ o confirmă : petele nu sunt compacte. în crăpăturile lor apar înghesuite şi firave zone de lumină. Nu poţi naviga în ceaţă, dar în „luminişuri“ poţi trăi şi chiar acţiona. Un deceniu al deschiderii este un astfel de luminiş. S-a încercat apărarea lui, consolidarea lui, lărgirea lui, includerea unor prieteni solidari. Dosoftei cita la vremea lui un psalm : „Zid de pace, turnuri de frăţie“. O generaţie întreagă, cu oameni ale căror minţi vedeau prin ceaţă şi acţionau cu câteva raze de lumină, a lucrat tăcut şi iscusit la luminişul deschiderii. Zid de pace împrejur, dorinţa de colaborare semnalată mai larg în exterior. »