O formă de viață

Din 1992 incoace, Amelie Nothomb scoate anual cite un roman, la Albin Michel. O forma de viata e cartea ei „pe” 2010 si nu se abate de la standardul stiut: un volum subtirel, cu fuleu de bestseller si cu o poveste din zona situatiilor imposibile sau a aberatiilor adorabile, in care vezi exprimindu-se o inteligenta de pantera roz, o gindire deopotriva felina, nostima si tacanit-absurda.

Amelie Nothomb face prin O forma de viata ceea ce putini autori au curajul sa faca: dezvaluie o parte din misterul vietii unui scriitor care pune in miscare imaginatia a sute de mii de oameni. (…) Poate ca dupa ce veti parcurge cartea veti prinde curaj sa va lasati purtati de miscarea tectonica, pentru ca Amelie va ofera, intr-o formula fermecatoare, unul dintre cele mai de pret daruri: accesul in universul sau.

Dincolo de problemele americanului, ale razboiului si ale genului epistolar, Amelie Nothomb va risipi, pe intreg parcursul romanului, redutabilele ei sfaturi si cogitatii despre univers, morala si literatura (...)

Din ultimul ei roman aflam, intii de toate, ca Amelie Nothomb nu este doar autoare de literatura, ci si de epistole. Scrie, potrivit unor declaratii facute in presa, de o buna bucata de vreme, circa 8 scrisori pe zi. Aproape toate reprezinta dialogul cu cititorii sai (cu vreo doua mii dintre ei intretine o corespondenta sustinuta), iar acum s-a hotarit sa topeasca aceasta experienta in paginile unui roman despre care critica franceza s-a grabit sa spuna ca este cea mai izbutita carte a sa.

In acest an a fost publicat la noi romanul aparut in 2010 – O forma de viata, considerat de critici unul dintre cele mai bune din intreaga opera a scriitoarei. (…)

Nu este prima oara cind un scriitor dezvaluie si dezvolta idei privind experienta concreta a creatiei. O forma de viata proiecteaza temele creatiei in roman, asa ca le confera alta forma de viata. (…)

Cit despre escrocul si misticul fara credinta care zac in fiecare scriitor, si ei o obsedeaza pe Amelie Nothomb, caci reflecta ambivalenta conditiei scriitorului, mai ales cind are succes. El ajunge sa se intrebe daca merita succesul, daca s-a oferit pe sine cititorului in carte sau a recurs la conventii ce realizeaza o constructie de natura spirituala. Exista si o incredere netarmurita in fiinta artistului, care crede in arta cu acelasi fanatism pe care il are misticul fata de religie.

„De ce scriu cei care scriu?” Raspunsul l-am aflat in cartea lui Amelie Nothomb, O forma de viata. Scriitori scriu de nevoie. De pofta. De foame. Din rivna. Dintr-un imbold launtric atit de puternic incit ardoarea de-a potrivi cuvintele intre ele e mai presus de agonia indoielii asupra artei care-o nasc. Aroganta de a-si expune viziunea asupra lumii e ca o scara de incendiu prin care cauta evadarea.

Nu doar a lor, a sinelui, ci si-a intregii lumi. O forma de viata este o cartulie care iscodeste dupa exact aceste „mici slabiciuni” ale scriitorilor: mindria si visul de-a repara lumea, de-a o salva, dorinta de-a avea acces la sufletul oamenilor, pe care simt ca ii cunosc in profunzime asa cum isi cunosc si personajele. Cu un amestec de emotie si neliniste, scriitoarea Amelie ne dezvaluie un schimb de scrisori dintre ea si un soldat american obez, Melvin Mapple, care lupta in Irak de sase ani.