Armata de cavalerie. Povestiri din Odesa

Isaac Babel este una dintre cele mai celebre victime pe care le-a facut regimul stalinist in rindul intelectualitatii sovietice iar aceasta ne-a determinat sa ne indreptam atentia asupra reeditarii unei colectii de nuvele care reuneste atit Armata de cavalerie (1926) cit si Povestiri din Odesa (1931) dar si alte nuvele mai degraba autobiografice, aparute in alte reviste.

Dupa prabusirea Imperiului Tarist si lovitura de stat bolsevica, haosul si dezintegrarea fostelor posesiuni tariste erau la ordinea zilei. In acest imens vacuum de putere, primele care si-au insusit dreptul de a-si decide viitorul au fost nationalitatile din partea de nord si vest ale fostului Imperiu, cu o constiinta nationala puternica, pe care sistemul de rusificare al Imperiului Tarist de altfel destul de slab [...] nu reusise sa le altereze, astfel incit finlandezii, popoarele baltice, polonezii si romanii basarabeni au profitat de ocazia istorica a destramarii nesperate atit a Rusiei cit si a Austro-Ungariei si Germaniei.

In prima parte a volumului, autorul descrie cu voiosie diverse situatii care caracterizeaza frontul si razboiul in sine si mai ales razboiul din secolul trecut cind asasinarea prizonierilor de razboi era o chestiune destul de banala, practicata pe scara larga in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, dar neeludata nici de Armata Rosie in timpul razboiului sovieto-polon.

Isaac Babel avea sa devina una dintre cele mai cunoscute victime ale totalitarismului stalinist, spre deosebire de milioanele de anonimi asasinati prin diverse metode (impuscare, infometare, inghetare).

Babel a fost acuzat ca apartinea unei organizatii trotkiste, dar si ca era spion al guvernelor francez si austriac. A doua zi a si fost executat. Manuscrisele lui au fost confiscate de NKVD. Trupul lui a fost aruncat intr-o groapa comuna. Acesta a fost tragicul si paradoxalul destin al unui scriitor care si-a inceput cariera laudind Cavaleria Rosie si lupta ei impotriva „sleahtei imperialiste polone“.

Domnule Ivo Andrić, am căutat un singur cuvînt să îl adaug cărții dumneavoastră și nu l-am găsit. Ce vreau să vă spun este că ați făcut totul, ați povestit totul, ați prevestit totul și ne-ați lăsat podul acesta, alb și orbitor, de care să ne sprijinim – cînd și cînd, în trecerea timpului, între războaie, revărsări de ape și nopți pline de mari speranțe – inimile.