A patra ipoteză. Anchetă despre o uluitoare afacere de spionaj

Cu scrupulozitatea cu care Serban Cioculescu a studiat documentele legate de biografia lui Caragiale, la rindul lui, Liviu Tofan intreprinde o vasta operatie de culegere de informatii pentru a da viata si credibilitate unor intimplari de acum citeva decenii ce au stat sub pecetea tainei. Incredibilul se dovedeste credibil; ceea ce doar puteam banui se dovedeste real. Documente, dar si o subtila analiza a lor. Pagini de mare literatura cele ce cuprind finalul de partida al unui semianalfabet ajuns seful Serviciului de Informatii Externe. Despre generalul de trista amintire Nicolae Plesita este vorba si ultimele lui zile. Rinduri halucinante. Beckett, Ionesco, Caragiale, Nicolau laolalta. Este meritul lui Liviu Tofan ca ne introduce in acest univers cosmaresc, in care viata si moartea nu aveau valoare.

E de zece ori mai usor sa scrii un roman cu spioni decit o ancheta despre o afacere de spionaj. M-am convins de asta citind cartea lui Liviu Tofan, despre tentativa Securitatii de a-i suprima la Paris pe Virgil Tanase si Paul Goma, la ordinul lui Ceausescu. Spionul care trebuia sa-l otraveasca pe Goma si sa-l impuste pe Tanase, fiindca-i demolau imaginea lui Ceausescu in strainatate, era junele maior Matei Haiducu, ajuns cap de retea in Franta, dupa fuga generalului Pacepa. In ancheta lui documentata pina la virgula, Liviu Tofan scoate la lumina secretele afacerii Tanase intr-o reconstituire impecabila, care ar trebui sa intre in bibliografia obligatorie si la SRI, si la SIE.

Ancheta despre o uluitoare afacere de reportaj e subtitlul cit se poate de potrivit al cartii lui Liviu Tofan. O palpitanta investigatie reportericeasca despre dublul asasinat comandat de Nicolae Ceausescu ofiterului spion Matei Haiducu. Victimele trebuiau sa fie scriitorii disidenti Virgil Tanase si Paul Goma. Haiducu porneste pe urmele lor la Paris, dar in loc sa-i ucida, divulga planului serviciului secret francez care-i ascunde pe cei doi disidenti.

Genul cartii este cel al investigatiei jurnalistice, iar relatarea liniara este punctata cu anticipari (prolepse) si reveniri (catalepse), schema narativa care da dinamism povestirii. Asemeni istoricului, autorul stapineste cronologia si este atent la contradictiile de date si informatii din relatari, sau scorneli pur si simplu (ca in cazul lui Pacepa), pe care le amendeaza judicios. O investigatie de acest tip il proiecteaza pe cercetator intr-un joc al oglinzilor, il obliga sa strapunga perdeaua de fum pentru a intelege adevarata miza a actiunilor celor implicati. In tot acest demers, el trebuie sa se supuna – credem – unui set de doua reguli: primo, sa suspecteze sistematic ca informatia livrata este destinata dezinformarii, si secundo (aparent paradoxal), sa aiba o gindire neconspirationista. Autorul trece, credem cu succes, aceasta proba.

[Privesc protestele doi scriitori Paul Goma si Virgil Tanase din comunism] ca o dovada de mare curaj, de mare corectitudine si de adevar. Atunci lucrurile erau mai simple [...]. Eram „noi” si „ei”. „Ei” impotriva noastra, „noi” impotriva lor. Consecintele erau mult mai severe pentru intelectualii care indrazneau sa ia atitudine. Astazi, lucrurile sint mult mai nuantate, ca sa nu zic mai confuze. Astazi, cred ca modalitatile de a dezamorsa incisivitatea unor intelectuali sint mult mai numeroase si mai manoase.