Jacob se hotărăşte să iubească

Eu cred in capacitatea si responsabilitatea omului de a nu se dezumaniza, Jacob se hotaraste sa iubeasca reflecta acest credo al meu. Stiu: atit timp cit nu cunosc lumea lagarelor de munca, a razboiului si a dictaturii, e usor sa cred in asa ceva. Si totusi, merita sa o facem sau, altfel spus, nu ne ramine altceva de facut. In acest sens Jacob ma reprezinta foarte bine. Dar nu trebuie uitat ca in personajul lui Jacob ne reflectam toti. Fiinta lui este fiinta noastra, si noi, ca si el, sintem aruncati in lume, sintem tot timpul amenintati cu pieirea. Intrebarea este daca pe parcursul acestei odisei a vietii vom tinde spre intuneric ori spre lumina.

Jacob se hotaraste sa iubeasca este un roman la fel de panoramic ca si celelalte ale scriitorului. Este in egala masura un roman al intemeierilor cum este unul al deportarilor, al dezradacinarilor fortate. Iar intre o intemeiere si o deportare, sta viata cu tot ce are ea mai frumos, dar si mai urit. Iar cind tragi linia, iti dai seama ca uritul e intotdeauna in proportie mai mare. Cel putin aici, in Romania.

Jacob se hotaraste sa iubeasca este al cincelea roman al meu, si primul cu totul fictional. In primele m-am tinut de propria biografie sau de vietiile bogate si pline de peripetii ale unor personaje reale. In noul roman am facut un pas decisiv spre o viziune cu totul personala a existentei umane. Fantezia s-a dezlantuit in totalitate. Toate personajele mele din cele cinci romane sint in cautarea unei vieti mai demne, sint naufragiati ai unei vieti dramatice, ai unui secol nemilos. Dar Jacob este probabil comentariul meu cel mai puternic, despre omul care lupta si se sustrage pieirii. Cu acest roman se incheie un ciclu inceput acum 11 ani cu Vremea Minunilor, in care o familie incerca sa fuga din comunism. In Jacob se hotaraste sa iubeasca sint toti intr-o stare de permanenta cautare a unui loc mai bun, toti sint pe drum pentru a-si cladi existenta.

Este poate cel mai dificil exercitiu pentru mine, acela de a vorbi pe scurt despre cartile mele. In general, pentru ca sint cel mai pasionat iubitor al acestora (cum altfel?), iar in special despre acest roman, care cuprinde mai multe generatii si epoci, trece prin trei secole, descrie perioada interbelica, viata arhaica la sat, razboiul al Doilea Mondial si se termina cu venirea comunistilor la putere. Cu toate ca scriu intr-un mod vestic, german, sufletul a ramas romanesc si debordeaza de povesti, precum un riu de munte care se umfla primavara. Eu imi vad romanul, la un nivel general, ca pe un comentariu asupra existentei umane intre civilizatie si barbarie. Intotdeauna insa, dupa ce au fost distruse sate, orase, culturi intregi, mai exista un om care o ia de la inceput. In romanul meu acesta este Jacob.

Germana este limba mea de creatie, dar limba sufletului ramine romana. Pentru mine nu este neaparat un paradox, mai degraba imi imbogateste viata.

Scriitorul este mereu o lentila, e o punte, un traducator. E un vizionar, doar ca acea viziune pe care el o propune este una subiectiva si aici apare un pericol. Unii oameni pot sa te bata pe umar, sa spuna „asa este”, iar altii sa te urasca daca le oferi o imagine contrara. Cititorul nu are voie sa uite ca scriitorul nu-ti propune doar o carte, se propune pe el insusi. (...) E o adiere de vint in acest roman care e ca o furtuna. O adiere calduta si frumoasa, pe cind toti ceilalti barbati din familia lui sint ca un mare uragan, care aduce nenorociri. Desigur, cel mai simpatic ne este el, fiindca ne putem pune mai usor in pielea sa. Noi toti sintem victimele a ceva, a cuiva, oarecum, sintem subrezi, sensibili si trebuie s-avem grija cum trecem prin viata. Iar cind Jacob si tatal sau ramin ultimii din familia lor, fiul devine intemeietorul de „civilizatie”. Devine tatal propriului sau tata.