Pictorul fara glas

A fost ciudat să citesc o carte scrisă de o autoare străină și în care acțiunea se petrece în Iașul postbelic, însă m-a uimit plăcut să descopăr o lectură tare frumoasă, cu personaje mai mult sau mai puțin românești (ori românizate). Dintre atâtea cărți despre personaje care trăiesc o dramă, cartea Pictorul fără glas uimește prin pasiune dar și multitudinea de senzații pe care cititorul le are la trecerea prin anumite paragrafe. Imaginați-vă un om, la începutul anilor 1950, fără posibilitatea de a auzi, drept urmare fără a putea să vorbească. Cum comunică el? Cum se descurcă el într-o societate în care se amestecă ruralul cu cultura vestică? Născut din mamă bucătăreasă la un conac din satul Poiana și tată “călător prin viață”, Tinu (Augustin) se atașează mai mult de natură și reușește să-și cultive talentul picturii. Deși conița a încercat în zadar să-l ghideze pe calea intelectualității punându-l să ia lecții alături de copiii ei cu guvernanta germană, Tinu se încăpățânează să rămână în lumea lui și să deseneze în continuare, fără a face eforturi pentru a începe să vorbească ori să scrie. Cartea începe cu el la vârsta tinereții, dormind în parcul Copou (cred că acesta era, după descriere) și apoi salvat de asistenta Adriana de pe treptele spitalului. În spital ghici cine mai era asistentă? Safta, fiica boierilor de la conac. Aceasta îl recunoaște și încearcă, prin diverse metode, să reia prietenia ce a legat-o de Tinu și să-l facă din nou să comunice cu ea. Va reuși? Asta ar fi bine să descoperiți singuri citind cartea deoarece e foarte frumoasă. Deși unele critici sunt mai dure cu privire la construcția personajului principal, mie chiar mi-a plăcut cum Harding a reușit să-l proiecteze pe Tinu în context, cum a îmbinat talentul lui cu lumea ce-l înconjura, o interacțiune care s-a realizat pe orice plan posibil numai prin sunet nu.