Mămică la două albăstrele

De citiva ani incoace urmaresc patimas tot ce apare sub numele Doina Rusti. Tocmai am inchis ultimul roman, proaspat, proaspat, Mamica la doua albastrele. Bach si flamenco fac coloana sonora a cartii.

In Mamica la doua albastrele, Doina Rusti compune dintr-o rasuflare o carte buna, pe o tema mai veche a prozei ei, copilul demonic si razbunator. Atenta la aerul timpului, lucreaza mai ales cu „material reciclat”, respectiv cu modelele curente de surogate de viata: stirea tabloid, zumzaiala asedianta a SMS-urilor, Facebook-ul ca joc si ca joc pervers, lumea de mall etc., toate consumate bulimic si aruncate mecanic la gunoi. Atmosfera ii vine manusa autoarei, care gaseste rapid trei personaje tari, unul slab, plus unul ratat (dar marginal) ca sa intoarca pe dos citeva luni din viata lor si sa vedem dedesubt mizeria, egoismul, ambitia rece, esecul.

Cu o mina sigura, Doina Rusti ne plimba pe strazile unui Bucuresti care la prima vedere pare normal. Ne plimba insa si pe stradutele complicate ale sufletului, unde e mai usor sa te ratacesti decit ti-ai inchipui. Impartiala atit in fata politicii dimbovitene, cit si a politicilor inimii, vocea naratoarei ne descrie lumea in care traim si in care, cumva, mai reusim sa iubim. Si stiind cum este ea, lumea aceasta, finalul ar trebui sa nu ne ia prin surprindere. Dar totusi o face. Si inca cum.

Mamica la doua albastrele e un roman care se citeste cu sufletul la gura, un roman-surpriza care te lasa la final cu gustul usor amar ca s-a terminat prea repede... E o carte despre zilele noastre, dar si despre istoria omului aflat intr-o permanenta cautare a acelui „altceva”. Sfirsitul e atit de bine orchestrat narativ, incit ai senzatia ca iti scapa printre degete.

Ce fac baietii lui Cristi Mungiu in cinematografia romaneasca, executa ea singura in literatura. Subiectele ard, personaje se inspira din decreptitudinea vremurilor, banalul face casting dantesc.