Amortire

Prin Amortire, o hipermetafora despre viata de dupa 40 de ani, despre ce-nseamna combinatia dintre depresie, angoasa si frica, dar si despre ororile Alzheimerului, Florin Lazarescu ne propune, paradoxal, o carte extrem de vie. Viata e o mizerie, pare sa spuna autorul, dar uneori poate fi o mizerie frumoasa. Iar frumusetea ei nu sta in lucrurile mari (satisfactia unui destin implinit, whatever that means), ci in cele marunte […], care produc uneori o neasteptata, nebanuita placere.

Este, de altfel, si sentimentul cu care punem punct lecturii acestui roman format dintr-o sumedenie de povestioare […] vesele si triste deopotriva, cu tilc si lipsite de tilc, altfel spus un fel de incercare, izbutita, zic eu, de a da existentei o noima.

Textul ne da [...] destule prilejuri de amuzament amar. Florin Lazarescu e in verva, pare capabil de autoironie, dar isi arde, din virful biciustii, confratii. El creeaza personaje exotice cu virtuti tragicomice, de la hipsterimea care misuna pe la evenimente culturale la marginalizatii strazii, de la aspirantul la glorie literara la culturnicul provincial.

Personajele pe care Florin le creioneaza in roman pot fi fiecare dintre noi in etape diferite ale vietii, ceea ce te face pe cine, cititor, sa le urmaresti destinele cu o curiozitate sora cu cea a citirii horoscopului zilnic.

Scriitorului Florin Lazarescu ii e greu sa se dezica de fotograful amator si extraordinar de bun Florin Lazarescu, mai ales pentru ca „o fotografie nu te minte niciodata, amorteste exact intotdeauna la timpul prezent”. Si din acest motiv, Amortire e-o carte ca un album de fotografii in text, despre cine am fi putut fi si nu sintem, despre cum am putea sa ne schimbam si nu reusim s-o facem, dar mai ales despre lucrurile care ne apropie de cei din jur. Impropriu scris „lucrurile” – toate acele mici si greu de numit chestii care ne string laolalta ca pe furnicile din musuroaie si ne dau forta sa continuam – „pina la urma, ca sa mergi mai departe, tu n-ai nevoie decit de o pereche buna de papuci”.

Romanul meu e populat cu mici povesti in masura in care o fraza e formata din mici cuvinte sau un avion ori o bicicleta, din mici piese. Nu stiu daca mi-a reusit, dar in roman eu am incercat sa spun doar una singura, legata cap-coada. Cind am vrut o carte de povesti, pur si simplu am scris una, cum a fost cazul Lampii cu caciula. La roman pornesc cu o osatura pe care pun carne – mici povesti ori personaje secundare […] nu cred insa ca povestile din roaman au acelasi farmec ori sens daca sint privite separat. Tot bref, inainte sa construiesc bicicleta, daca vreau sa si mearga, am deja planul ei.

Povestea: „un roman cu personaje fictive, dar cu probleme reale” il descrie chiar autorul, care a inceput sa scrie aceasta carte inspirat de bunica sa, care, aproape un deceniu, a reusit sa ascunda faptul ca are Alzheimer. La moartea ei, s-a intrebat ce il face sa scrie literatura. Ca sa-si raspunda la intrebare, a inceput acest roman.