Cărarea pierdută (ediţie de buzunar)

Cararea pierduta (Le Grand Meulnes, in original) nu este atit romanul unei eterne cautari a fericirii pierdute, cit un roman care iti vorbeste despre puterea de a tine un secret, puterea de a astepta si mai presus de toate, puterea de a-ti tine cuvintul dat chiar si in pofida iubirii. Iar ce este cel mai uimitor este ca toate aceste trasaturi nobile de caracter le sint atribuite unor adolescenti abia trecuti de pragul copilariei, adica exact atunci cind viata te imbie din toate partile sa ii gusti placerile si cand schimbarile de atitudine sint mai dese ca adierile vintului. Si toate cele de mai sus, sub forma unui roman, iau nastere in mintea unui tinar, reintors in adolescenta, cind, in clasa, in banca de la geam, privind pe fereastra si vazind un peisaj care te indeamna la reverie, incepe sa-si desire firul vietii pe care ar fi vrut s-o aiba, avind ca mosor o deceptie amoroasa. Henri-Alban Fournier (numele real al scriitorului, cunoscut sub pseudonimul Alain Fournier) nu a avut o viata prea plina de peripetii, de cautari de tarimuri in care fericirea ar putea sa se instaleze in propria-i fiinta, a avut doar o imaginatie care a alergat libera pe tarimurile in care acesta a copilarit, tarimurile insele capatind viata si rol de personaje in ceea ce avea sa fie singurul sau roman, Le Grand Meulnes.

Singurul roman al scriitorului francez Alain Fournier, intitulat Cărarea pierdută este un elogiu al simțirii, al sublimului senzorial care, oscilînd între rudimentar și serafic, naște tulburențe, rătăciri, regăsiri și redefiniri prin noianul de sufixe și prefixe ale gloduroasei existențe. Cu o timidă doză de ireal, de basmologie și aristocratism, ca o atingere de sidef a unui vis, Alain Fournier clădește caracterele unor personaje sinuoase și insinuante, aparent neajutorate și totuși extrem de determinate, ființe care se scurg și se reîntrupează din huma deznădejdii și speranței, două sentimente pe care puțini oameni reușesc să le despartă în felii concrete, amestecînd prin tăcerea strigătului povara necuvintelor și lașitatea omului care numai vrea să joace rolul îndrăznețului Icar, poate doar din absurda dorință de a dovedi ceva celorlalți taman atunci cînd trebuie să facă acest lucru cu propriul sine, nu neapărat ca o purificare lăuntrică, ci mai degrabă ca o împăcare cu năstrușnicia gîndurilor și pasiunilor nemărturisite care pot naște îngeri, dar și demoni, ba chiar și o inexplicabilă metisare a acestora într-un bulgăre de senzorial și rațional care urcă și coboară sufletele rebegite de mistuitoarea pasiune.

Cartea poate fi considerată, de asemenea, un Bildungsroman datorită transformării lui François și a prietenului său, Meaulnes, din tineri școlari în adulți responsabili. Însuși titlul induce ideea unui drum al maturizării, care duce spre găsirea iubirii adevărate. În original, titlul romanului este Le Grand Meaulnes, sugerînd măreţia protagonistului. (…) Dincolo de un final total neașteptat și de un stil de a scrie lin, călduros, Fournier dă exemplu unei prietenii lipsite de interes, care rezistă lipsei de comunicare și timpului.