Cutia cu maimuțe. Jurnal

Un jurnal construit ca un roman, un puzzle care cere o privire de ansamblu. Diferite teme, personaje, care se repeta ca un leit motiv dau o coerenta care de obicei scapa unui jurnal. Jurnalul este mereu victima notatiilor de moment, a impresiei inselatoare, a efemerului. Ai nevoie de sute de pagini pentru a avea macar schita unui desen. Un jurnal este victima intimplarii. Poate avea o anumita logica si ordine, daca eventual mina scriitorului – ca in acest caz – e atent sa nu lase textele sa explodeze care incotro. (…)

O lectura buna, un unghi interesant din partea unui martor obisnuit sa observe atent lumea romaneasca. Jurnalul unui singuratec.

Mereu ancorat in prezent, Rasvan Popescu nu se dezminte nici de aceasta data. Textele din volumul pe care l-am luat la maruntit nu dateaza de mult, ci sint scrise chiar in anii din urma, 2010-2013. Omul nostru nu pierde timpul, cine stie ce se mai poate intimpla pina la virsta senectutii! Insemnarile de fata sint diverse, nervoase, lucide, uneori adaugind judecati de valoare, alteori dezamagiri. Nu de putine ori, mici intimplari cotidiene, unele dramatice, altele absurde – nuclee narative care ar putea deveni, de ce nu, intr-o buna zi, pagini de proza. Avem aici portrete de politicieni si de jurnalisti, intimplari din culisele vietii politice, dar si culturale; avem de toate. O bruma de oboseala se simte in anumite notatii ale lui Rasvan Popescu; sint clipe cind autorul, om si el, devine vulnerabil: „Cu mine ce-o sa se mai intimple?”. Nu stim nici noi, asteptam eventual un viitor roman, inca o felie de jurnal sau poate chiar un nou film.

Tema volumului acesta este tocmai teama de irosire intr-o societate care te inghite, care practic isi risipeste energiile pe tot felul de lucruri marunte, care tin de azi pina miine, dar care poimiine nu mai au nici o importanta si pentru care s-au consumat foarte multe patimi. Iar pe acest fond e greu sa construiesti. In carte, luind inapoi povestile pe care le-am scris, personajele pe care le-am construit, colaborarile cu regizori ca Pintilie, Pita, Gabrea, am incercat sa le rememorez astfel incit sa le gasesc un numitor comun. Si l-am gasit in destinul omului marunt, al omului obisnuit, al omului nascut intr-o societate care nu-i da cine stie ce sanse, dar in care nici el nu se da batut. Chiar si atunci cind pierde, el isi joaca cartea, vrea si el ceva bun de la viata. Exista o anumita linie comuna intre toate aceste proiecte ale mele, anume preocuparea pentru oamenii care pierd, pentru oamenii care nu conteaza, pe care societatea ii inghite, ii risipeste. Sigur ca preocupindu-te de lucruri din astea nu poate sa iasa o carte foarte vesela. Dar poate sa iasa o carte foarte lucida, o carte care se citeste usor, dar care pica greu.

Cutia cu maimute este o incercare de a stoca pe hirtie viata care scapa printre degete, intr-un moment de nevroza colectiva, anii 2010- 2013. Si totodata este pentru mine al doilea jurnal, dupa Purtatorul de cuvint, care se opreste in anul 2000. Mai departe am scris proza si scenarii de film. Se pare ca atunci cind realitatea o ia la vale ma agat ca de un pai de acest gen mai usor, viata pe sarite. Este o formula in care poate sa incapa ce se intimpla cu mine si ce se intimpla cu tara. Imaginati-va un om care in fiecare zi se aseaza sa scrie, dar de fiecare data masa aluneca, fuge cu el. Tema mea este teama de irosire intr-o societate care orice ar face, nu poate iesi din marasm.

Ca si Purtatorul de cuvint, nici Cutia cu maimute nu cred ca se poate ecraniza. Nu orice merge pe hirtie tine si pe pelicula. As spune ca „m-am explicat” pe hirtie pentru ce am incercat in film: sa vorbesc despre oamenii care nu conteaza, care pierd in lupta cu o societate rapace, o lume greu de suportat. Titlul cartii, Cutia cu maimute, trimite la o stare de nevroza colectiva.