Scriitor în comunism (niște amintiri)

Totusi, ce portret de neuitat ii face Agopian lui Nichita in amintirile sale! Si cu cita dragoste speciala scrie despre cel care i-a daruit prietenia! Din mici trasaturi, din ciudatenii inexplicabile, din defecte duium, dar si din momente de gratie si de magnanimitate de care numai Nichita putea fi in stare iese un portret de neuitat. Asta e partea, pentru literati, cea mai tare a amintirilor lui Agopian. (...)

Una peste alta, insa, amintirile lui Agopian sint ca si romanele lui: niste, la prima vedere, ciudatenii, care mai intii te irita, iar apoi, pe masura ce le citesti, le descoperi si nebunia, si bunul-simt si, la fel ca in Manualul intimplarilor, cind ai ajuns la capatul cartii, simti nevoia s-o iei de la capat ca sa te lamuresti ce-a vrut, de fapt, sa spuna autorul si, cum nu te lamuresti, exclami: Ce-al dracului e Agopian asta!

Cartea pe care vi-o recomand azi e alcatuita in principal din insumarea unor texte publicate in Academia Catavencu, la rubrica Amintiri din scriitorie: secvente autobiografice din copilarie si pina in 1989, cu evocari ale unor oameni ce i-au marcat devenirea de la golanasul din gura Oborului la scriitorul tradus in strainataturi si intrat in manuale de Limba si Literatura Romana. (...)

Capitole mai ample sint consacrate prieteniei cu Nichita Stanescu si imprejurarilor in care a stat alaturi de Marin Preda si de alte nume cunoscute din lumea literara, unele mitizate azi. Desi a fost alcatuita cam in graba (pasajele cu informatii si intimplari ce se repeta trebuiau eliminate), Scriitor in comunism se citeste usor, cu mare curiozitate si placere.

E motivul pentru care Scriitor in comunism se citeste pe nerasuflate si va fi, probabil, bestseller-ul acestui autor dificil si greu de cuprins interpretativ chiar si de cei mai buni critici ai nostri. Stefan Agopian fara marca prozastica Agopian e un memorialist de prima mina si un biograf al propriei deveniri ca scriitor, in formula lui Preda din Viata ca o prada. Aceasta este obsesia comuna fiului de taran din Silistea-Gumesti si fiului de cizmar din Bucuresti: cum sa devii un scriitor, unul mare? Ce trebuie sa faci, sa cauti si sa sacrifici pentru asta? Mai prozaic si mai „tehnic”, cum ajungi un mare scriitor, recunoscut de breasla si de cititori pe strada?

Agopian imbraca extrem de usor noile haine, fiindca este un memorialist innascut. E atent si rau, caustic si exact, informat si sarcastic, sadic si suculent. Este tipul innebunitor de memorialist si polemist: cel care are la indemina surse (enciclopedii, sinteze, carti rare) citate savant si birfe sub povara carora victima n-ar mai iesi din casa. Autorii mediocri nu ii retin prea mult atentia: scriitorul le pune eticheta de produs nereusit al lumii literare din comunism si-i expediaza in neantul din care, pentru o secventa (cel mult, un paragraf), i-a intrupat. „Cataloagele” din aceasta a doua parte a cartii sint teribile prin raceala lor evaluativa si expeditiva. Cutare a fost un „prozator oltean fara nici o valoare literara”: patru rinduri primeste in memoriile lui Stefan Agopian. Un altul fu „critic teatral si autor de proza umoristica oarecare”. Sapte rinduri si un sfert. In schimb, cel mai important poet roman postbelic si cel mai important prozator, adica Nichita Stanescu si Marin Preda, au parte de capitole consistente si de sine statatoare. La primul, mai amplu si mai detaliat, la al doilea, mai sintetic si mai intuitiv, fiindca memorialistul a fost prieten bun cu Nichita, nu si cu Marin Preda.

Stefan Agopian scrie, de fapt, una dintre cele mai autentice monografii ale institutiei literare din comunism. Cruciala pentru aceasta credibilitate e pozitionarea amfibie a prozatorului, intre generatii. El n-a mai prins trenul triumfalist al instituirii scriitorului ca semizeu din primele decenii comuniste, ca saizecistii, insa nici n-a fost marginalizat ca optzecistii. Ca puternici ai zilei, in special primii se afla sub lentila mai tinarului ucenic intr-ale vietii literare. Memorabile sint, de aceea, mai toate portretele din Scriitor in comunism, fie ca autorul se opreste pret de o clipa asupra lor sau le rezerva, ca lui Nichita Stanescu, o micromonografie memorialistica. Ceea ce acutizeaza marturiile lui Agop e complexul de ultim venit – intirziat de-a binelea! – la masa bogatilor. De aceea, admiratia pentru scriitorii neomodernismului romanesc se amesteca permanent cu suspiciunea fata de gonflarea lor artificiala. Foarte sensibil la aura scriitorilor, Agop depune marturie dintr-o epoca in care Geo Bogza era inca „un monstru sacru”, Manolescu „parea nemuritor, ca si comunismul pe care il ura”, iar o intilnire cu Marin Preda putea sa faca un om de-a binelea „fericit”.