Papagalul verde

Taina sufletului rusesc a atins-o si pe Martha Bibescu, o dovedeste micul roman Papagalul verde, in care-si alege personajele din aristocratia ruseasca, intinsa prin ramificatii complicate in toata Europa. Secrete de familie si intimplari ce se repeta dupa doua-trei generatii, obsesia legaturii de singe si credinta impinsa pina la habotnicie, vinovatia capatind proportii distrugatoare se regasesc concentrate intr-o naratiune ce aluneca sinuos spre poezie si tragedie.

Papagalul verde este o istorie indirecta a unor secvente si impresii personale transferate, abil, pe un nex epic bazat pe existenta unei povesti de familie. A unei familii aristocratice rusesti, cu tainele, dramele si fantasmele ei. Brodate pe istoria, reala, a secolului al XX-lea. Cine o stie pe Martha Bibescu din diversele jurnale nu are cum sa nu desluseasca propriile ei observatii/trairi/secvente puse pe seama unor personaje fictive, cine stie, cit de cit, istoria Europei primelor decenii din secolul trecut nu are cum sa nu discearna trama epica a unei cusute cu ata alba aventuri de familie ruso-franceze. Scrisa la persoana intii, Povestea vietii mele (p. 18) – a vocii auctoriale care, nu de putine ori, poate fi chiar a Marthei Bibescu – face ca tensiunea epica sa nu scada pe parcursul scrierii acestui roman, inceput la Venetia, pe 1 mai, si terminat la Mogosoaia, pe 27 noiembrie. Fara sa ni se spuna anul. In mod cert 1919, deci imediat dupa razboi. O cercetare atenta a biografiei Marthei Bibescu, coroborata cu multele detalii din roman, ar scoate la iveala multe surprize. Papagalul verde ar merita o atentie sporita, ca sa aiba gloria pe care La bal cu Marcel Proust a avut-o intr-o posteritate deseori nedreapta cu aceasta scriitoare.

In paralel cu dramatizarea descoperirii si a pierderii dragostei, simbolizate de intilnirea cu papagalul verde, Martha Bibescu investigheaza, in acest roman, mai mult la un nivel abstract, intelectual, interesul pentru ceea ce este asemanator si nu pentru diferenta. Este, la limita, o radiografiere mascata a pornirilor narcisiace care fac ca, in relatiile cu ceilalti, cel care e indragostit de sine insusi sa nu se caute decit pe el. In lumina asta, Martha Bibescu incearca sa trateze incestul ca si cum nu ar fi o intilnire carnala si psihologica tabu, ci una abstracta, care are legatura cu o comunicare aparte, posibila doar intre cei care-si seamana pina la contopire.

O carte indrazneata si in aceeasi masura de o sensibilitate patrunzatoare, Papagalul verde urmareste destinul unei familii rusesti expatriate, stabilite pe Coasta de Argint, in contextul exilului acestora. Protagonista isi istoriseste drama pe un ton melancolic, din perspectiva fetitei de odinioara. Ea calatoreste in permanenta in timp pentru a deslusi enigmele insingurarii ce misuna in umbra caminului indoliat. Ca o papusa intoarsa cu cheia, in amurgul vietii, rascoleste trecutul incercȃnd sa afle sursa blestemului ce rontaie vesnic la radacina arborelui sau genealogic. O iscodeste un mister in care freamata o dorinta neimplinita.(...)

Avem de-a face cu un roman cu accente autobiografice, de-a dreptul fermecator, in care secretele se tes cu delicatetea primului fulg de zapada asternut pe pamint.

Maturizarea emotionala a protagonistei a purtat urma intilnirii cu papagalul, care a invatat-o ce inseamna sa-si doreasca afectiunea si sa nu o poata avea. Pe masura ce depaseste virsta copilariei, va regasi apropierea umana odata cu nasterea lui Marie, sora ei. Introducerea noului personaj feminin devine un regal de proza coborita adinc in subtilitatile sufletului uman. Abia acum Martha Bibescu isi arata condeiul sfredelitor, asemenea unui bisturiu imbracat in matase. Identificarea psihologica a protagonistei cu sora mai mica, pe care o asteapta finalul unui personaj dintr-o piesa de Ibsen, secretele ascunse ale parintilor, festele jucate de inconstientul familial si repetitia unor scenarii de viata pe linie feminina devin o lectie de psihologie transgenerationala, frumos expusa de Martha Bibescu prin niste pasaje de-o mare forta estetica.