Eseu despre luciditate (ediție de buzunar)

Deși mai puțin celebru decît Eseu despre orbire, poate pentru că nu a beneficiat de ecranizare sau poate pentru că epidemia, de această dată, e prezentată în imagini de o spectaculozitate mai atenuată, Eseu despre luciditate merită să îl urmeze pe primul, în ordinea lecturii, nu doar pentru că, într-o oarecare măsură, îl continuă și îl întregește, dar și pentru că pune întrebările pe care le ridică primul roman într-o altălumină. Personajele romanului, rezolvîndu-și dilemele interioare în timpul primei epidemii (din celălalt roman), odată curățați de orbire, decid să se descotorosească de un sistem inutil și infect, ale cărui marionete deveniseră, decizie aproape unanimă și atît de firească încît nu e nevoie de vreo organizare sau complot pentru a se împlini, schimbarea vine de la sine. Lupta este, astfel, unilaterală: guvernanții luptă cu dușmanii pe care singuri și-i construiesc, omorînd, însă, oameni reali. O idee comună, dar care nu poate fi trecută cu vederea, este că sistemul poate învinge individul, dar nu și mulțimea care devine, la rîndul său, un altfel sau poate un alt sistem, nu știm dacă și pentru cît timp mai onest și mai lucid. Cine învinge, sistemul sau rațiunea, rămîne o întrebare fără răspuns. Saramago încheie romanul lăsînd acțiunea suspendată: guvernanții cîștigă o bătălie, omorînd un om nevinovat, dar războiul nu s-a terminat, dacă nu cumva e fără sfîrșit.

Când am deschis cartea, am simțit (citind primele fraze) sub tălpi pământul vechi și tare de la suprafață, care s-ar putea topi într-o secundă, aruncându-mă cu totul printre labirinturile dedesubtului. A apărut de nicăieri o camera de votare, pe care nu o putem situa în timp și spațiu. Acest aspect poate fi prevăzut, mai ales dacă persoana care citește este, după spusele lui Umberto Eco, un ,,cititor model” și este familiarizată cu crearea unor astfel de planuri (în această direcție pot să dau ca exemple ,,Intermitențele morții” și ,,Peștera”). Mai târziu, însă, scheletul acestei națiuni este îmbrăcat cu o piele distinctivă, dar în același timp obscură, pentru că ni se dă în sfârșit un indiciu despre numele statului, dar chiar și acest indiciu nu este decât o presupunere : ,, Într-adevăr, având în vedere subiectul delicat al comunicatului, era aproape ofensator să spună Dragi compatrioți sau Stimați concetățeni sau, eventual, printr-o modalitate mai simplă și mai nobilă dacă momentul era de cântat cu un tremolo adecvat pe coarda iubirii de patrie, Portugheeeeeze, Portugheeeeezi, cuvinte care, ne grăbim să clarificăm, apar doar datorită unei presupuneri absolut gratuite, fără nici un fel de fundament obiectiv, aceea că teatrul evenimentelor extrem de grave despre care, așa cum este obiceiul nostru, am dat informații minuțioase, ar fi din întâmplare, sau din întâmplare ar fi fost, țara numitelor portugheze și a numiților portughezi.” În clădire deja se conturează un contrast între persoanele prezente, în funcție de statutul acestora și modul în care aleg să-și exprime gândurile și neliniștea lansată de evenimentele introductive. La început, în acest mediu politic-social, totul pare să fie influențat de vremea de afară, de ploaia care părea (cel puțin în ochii membrilor de partide) uraganul ce se va plimba liber prin ordinea firească a etapelor stabilite în această zi ( de care depindea, mai mult sau mai puțin, viitorul acestei comunități). Primul alegător ajunge după o oră, iar puțin mai târziu se oprește și ploaia (alungând complet din mintea noastră presupunerea că ploaia ar fi un element durabil în acest roman) Încadrarea particularului în universal, una dintre cele mai fascinante tehnici ale lui Saramago, este prezentă și de această dată. Toate elementele tabloului, chiar dacă unele nu se intersectează niciodată, sunt într-o legătură inconștientă datorită faptului că fac parte din această lume, adormită sub vraja coincidenței – cel mai puternic element, zguduind puterea oricărei opinii care nu pare să lase loc de îndoială. Întâlnim din nou stilul legat și linear de a prezenta profunzimea fiecărui lucru și consecințele răsărite în urma acestuia. Călătoria noastră își va schimba cursul. La sfârșitul primului capitol, ne vom lăsa înghițiți de primul nisip mișcător, fără teamă, curioși și însetați, determinați să ajungem la paharul cu apă, atârnat dincolo de cortina ultimei pagini. Albul este culoarea ce domină romanul și prin care intră în scenă situația neașteptată, evenimentul plin de mister. Naratorul se miscă precum o muscă ce trece prin pereții caselor și pereții corpului uman, reușind să înregistreze foarte multe informații, care uneori sunt în afara subiectului, in afara liniei care ne conduce mai departe in poveste. ,, Ora plecării, simultană, adică aceeași pentru toți, avea să fie trei dimineața, când doar cei care suferă de insomnia gravă se răsucesc în pat și fac promisiuni zeului hypnos, fiul nopții și fratele geamăn al lui thanatos, ca să-i ajute în suferința lor, turnând peste pleoapele lor încercănate balsamul suav al somnișorilor.” Cuvintele lui Saramago au forța uimitoare de a dezveli obiectul în fața noastră și de a îl pune într-o lumină care, din diferite unghiuri, pare mai întunecată. Necunoscutul, din care se hrănește acțiunea, începe să ia mari proporții. Romanul pune în discuție probleme sociale – relația dintre guvern și popor, manifestarea spiritului liber, puterea majorității (sau lipsa acestei puteri sau iluzia puterii) și deciziile care pun în balanță aspecte importante în acest cadru. Caracterul democratic își schimbă forma în funcție de persoana care se raportează la acesta. Funcțiile își pierd importanța sub suflul haosului, care pare să îi facă egali pe toți : ,, Un primar autentic se deplasează în mașina sa oficială, are un secretar care să-I ducă mapa cu documente, trei gărzi de corp ca să-i deschidă drumul, iar cel care se vede acolo mergând e un vagabond murdar și fetid. Un bărbat trist, gata să plângă, o fantomă căreia nimeni nu-i împrumută o găleată de apă să-și spele cearșaful.” Totul năpârlește și pune la îndoială vechiul mers al capitalei. Fiecare senzație devine palpabilă, dar pare ușor înăbușită. Până și protestul se face în tăcere. Naratorul se ridică deasupra cărții, analizând un al doilea narator care se ocupă cu îndrumarea cititorului și se vede chiar și pe el inclus în carte, cum cititorul este prins în file, experimentând senzația de a citi despre el, de a se găsi atât în carte, cât și în afara acesteia : ,, Nu cred să fi trecut neobservată, de către cititorii și ascultătorii deosebit de exigenți, atenția limitată, limitată ca să nu spunem nulă, pe care naratorul acestei istorisiri a acordat-o până acum ambientelor în care decurge acțiunea descrisă, pe de altă parte, destul de lentă.” Avem în față un exemplu de roman care în anumite momente se distanțează de firul narativ obișnuit și se descrie pe sine, dând explicații cititorului avizat. Acest roman, chiar dacă în prima jumătate nu se găsesc legături, este continuarea romanului Eseu despre orbire. Prima legătură, neștiind (încă) cât de valabilă sau cât de veridică este, o face chiar un politician : ,,votul în alb e o manifestare de orbire la fel de distructivă ca și cealaltă, Sau de luciditate, spuse ministrul justiției”. Ideea că orbirea care s-a petrecut acum 4 ani ar fi revenit sub o altă formă, a rămas în fața celorlalți membri un fapt irefutabil. Este necesară citirea romanului menționat mai devreme pentru cunoașterea situației, chiar dacă volumul discutat aici poate fi citit și izolat, fără cel în care este prezentat trecutul acestor personaje. Guvernul este un fel de putere divină, care își trimite pe terenul împrejmuit de sârmă ,,arhanghelii săi”. Manipularea poporului se face prin multe surse, cum ar fi mijloacele media, dar și prin îngrădirea drepturilor și abandonarea poporului. Persoanele cu putere manevrează oamenii, jucându-se cu ei – niște păpuși prinse într-o cutie enormă, numită capitală. Fiecare moment lasă în urmă complicații, iar fiecare complicație naște alte complicații și situații ale căror așa-zise rezolvări de obicei afundă și mai mult totul. Atmosfera încărcată de nuanțe face vizibil procesul de gândire și emoția desprinsă în urma acestui proces – îndoielile, remușcările, ezitările, momentele de vinovăție (care încalcă uneori și tărâmul visului, transformat în cele din urmă într-un coșmar), ce reușesc să apară în fața noastră cărnoase, în urma descrierii făcute de narator. Saramago poate chiar să materializeze scăpările imaginației unui personaj, cum mintea aceluia reușește să creeze în urma unor situații neplăcute, scenarii în care situația ar fi luat o altă întorsătură și s-ar fi petrecut altfel (într-un mod care nu ar mai avea de ce să bântuie conștiința personajului). Câteodată chiar se simte spiritul neliniștit al trecutului bântuind paginile ce se chinuie să redea situatia actuală în cel mai corect și potrivit mod. Fiecare pagină ne aduce mai aproape de OM, de obscuritatea vieții (și într-un mod bizar, claritatea acestei obscurități), strângându-ne trupul cu niște brațe masive auctoriale. Cu răsuflarea tăiată, ne adăpostim sub acoperișul ultimelor pagini, privind înfrigurați în jurul nostru, consecințele trecutului. *,, Când ne naștem, când venim pe această lume, este ca și cum am semnat un contract pentru tot restul vieții noastre, dar vine o zi în care ajungem să ne întrebăm, Oare cine a semnat în numele nostru”* (http://www.poezie.ro/index.php/article/14113984/Jos%C3%A9_Saramago_-_Eseu_despre_luciditate_)