Focul meu - Imaginea Poetului in arte - (vol. VII)

Descriere

Lucrarea este insoţită de numeroase pagini alb-negru şi color cu desene, fotografii si reproduceri de picturi inspirate de opera lui Eminescu.

Deschis, cu "o extraordinară închipuire infantilă", scria Călinescu, spre mitologiile lumilor vechi pe care le va fi studiat şi în cursurile lui Karl Richard Lepsius de la Universitatea berlineză, Eminescu a înţeles fără greş înrudirea adâncă a sculpturii cu arhitectura, cele două forme de artă indicându-i viitorului Poet căile de acces spre esenţa unor civilizaţii majore, spre credinţele acestora, acolo unde, iarăşi de foarte tânăr, 1-a condus frecventarea textelor lui Hegel şi în pofida unor păreri ce domnesc încă în eminescologie, acreditând despărţirea Poetului de gândirea marelui dialectician de la Iena, Heidelberg şi Berlin.
Aceste gânduri mi s-au iscat la citirea volumului de faţă, o preţioasă mărturie a interesului unor exegeţi din sfera istoriei artelor vizuale, a muzicii, a spectacolului pentru chipul în care Eminescu-omul şi opera sa au devenit, de mai bine de un secol încoace, obiectul atenţiei creatorilor moderni de la noi şi de aiurea. Înţelegem mai bine că însăşi structura monumentală a liricii şi a prozei lui Eminescu a făcut ca deopotrivă elita şi păturile largi ale societăţii româneşti să-l recepteze pe autorul Luceafărului ca pe un adevărat monument al lui însuşi, în veşmântul sculpturii, artă majoră întru redarea chipului şi universului eminescian. Dacă înfăţişarea reală a românului care a înflăcărat cel mai mult minţile şi sufletele românilor ne este cunoscută prin doar cele patru celebre fotografii de la Praga, Bucureşti, Iaşi şi Botoşani - expunând, parcă, traseul unei biografii -, busturile şi monumentele dedicate lui Eminescu alcătuiesc chipul ideal din cultura noastră.
De la Ion Georgescu - îndată după dispariţia Poetului - la Dimitrie Paciurea şi la Gheorghe Anghel în veacul nostru, un itinerar artistic secular ne indică ţinta simbolică a sculptorilor noştri cei mari pentru care Eminescu are valoare paradigmatică. Dacă macheta nepastrată a Monumentului Eminescu conceput de Paciurea în primul deceniu de după 1900 instituia imaginea apollinică a celui ce fusese până atunci asimilat destinului tragic, statuia lui Anghel din piaţa Ateneului Român este cea a lui Hyperion călcând huma lumii noastre, "drumeţ printre noi", cum simplu şi inspirat scria loan Alexandru.
Ataşat valorilor plastice ale sculpturii, sensibilitatea românilor - care a făcut posibilă chiar şi o discuţie furtunoasă, cea de la mijlocul anilor 60, provocată de statuia Eminescu a lui Constantin Baraschi - a mirat nespus grafica dedicată subiectelor eminesciene, cu valuri extrem de fluctuante valoric de la creaţia discutabilă, dar foarte răspândită prin cărţile poştale editate de Socec, a cvasinecunoscutului Leonard Salmen sau de la naivele încercări ale desenatorului arheolog Pamphil Polonic, până la realizările notabile dinainte şi de după ultimul război mondial, datorate lui Vasile Dobrian, lui Marcel Olinescu, Ligiei Macovei, lui Troian Brădean şi lui Mircea Dumitrescu (vom adăuga aici şi cărţile rare apărute, în momente deloc uşoare pentru români, precum cea din 1939, la semicentenarul morţii Poetului, iniţiată de Ressu şi Steriade, sau precum cea din 1944 a Cărţii Româneşti cu grafica lui Aurel Bordenache).
Creaţia eminesciană, care a avut mai puţin ştiute ecouri plastice dincolo de fruntariile ţării - la începutul secolului al XX-lea franco-elvetianul Steinlen ilustra versuri ale Poetului, dar la sfârşitul aceluiaşi secol, la Centenarul morţii lui Eminescu, fosta Uniune Sovietică emitea o rublă comemorativă ce avea pe revers efigia poetului -, a fost izvor de inspiraţie muzicală şi acum o dovedeşte volumul pe care îl aveţi în faţă.
Natură muzicală, nu doar prin ritmul versului său, cel care scria cronici muzicale la "Curierul de Iaşi" şi la "Timpul" bucureştean şi care, neverosimil, îl ştia şi admira în acel timp pe Palestrina, avea ca şi pentru arte şi pentru religie, ca şi pentru ştiinţe sau pentru politică temeinice cunoştinţe, teoretizând imparabil pe marginea artei sunetului.
Un Eminescu al artelor, capitol inepuizabil al istoriei civilizaţiei noastre, ni se vădeşte aici şi acum, într-un chip pe care îl salut şi îl recomand tuturor.

Deschis, cu "o extraordinară închipuire infantilă", scria Câlmescu, spre mitologiile lumilor vechi pe care le va fi studiat şi în cursurile lui Karl Richard Lepsius de la Universitatea berlineză, Eminescu a înţeles fără greş înrudirea adâncă a sculpturii cu arhitectura, cele două forme de artindicându-i viitorului Poet căile de acces spre esenţa unor civilizaţii majore, spre credinţele acestora, acolo unde, iarăşi de foarte tânăr, 1-a condus frecventarea textelor lui Hegel şi în pofida unor păreri ce domnesc încă în eminescologie, acreditând despărţirea Poetului de gândirea marelui dialectician de la Iena, Heidelberg şi Berlin.
Aceste gânduri mi s-au iscat la citirea volumului de faţă, o preţioasă mărturie a interesului unor exegeţi din sfera istoriei artelor vizuale, a muzicii, a spectacolului pentru chipul în care Eminescu-omul şi opera sa au devenit, de mai bine de un secol încoace, obiectul atenţiei creatorilor moderni de la noi şi de aiurea. Înţelegem mai bine că însăşi structura monumentală a liricii şi a prozei lui Eminescu a făcut ca deopotrivă elita şi păturile largi ale societăţii româneşti să-1 recepteze pe autorul Luceafărului ca pe un adevărat monument al lui însuşi, în veşmântul sculpturii, artă majoră întru redarea chipului şi universului eminescian. Dacă înfăţişarea reală a românului care a înflăcărat cel mai mult minţile şi sufletele românilor ne este cunoscută prin doar cele patru celebre fotografii de la Praga, Bucureşti, Iaşi şi Botoşani - expunând, parcă, traseul unei biografii -, busturile şi monumentele dedicate lui Eminescu alcătuiesc chipul ideal din cultura noastră.
De la Ion Georgescu - îndată după dispariţia Poetului - la Dimitrie Paciurea şi la Gheorghe Anghel în veacul nostru, un itinerar artistic secular ne indică ţinta simbolică a sculptorilor noştri cei mari pentru care Eminescu are valoare paradigmatică. Dacă macheta nepăstrată a Monumentului Eminescu conceput de Paciurea în primul deceniu de după 1900 instituia imaginea apollinică a celui ce fusese până atunci asimilat destinului tragic, statuia lui Anghel din piaţa Ateneului Român este cea a lui Hyperion călcând huma lumii noastre, "drumeţ printre noi", cum simplu şi inspirat scria loan Alexandru.
Ataşat valorilor plastice ale sculpturii, sensibilitatea românilor - care a făcut posibilă chiar şi o discuţie furtunoasă, cea de la mijlocul anilor 60, provocată de statuia Eminescu a lui Constantin Baraschi - a mirat nespus grafica dedicata subiectelor eminesciene, cu valuri extrem de fluctuante valoric de la creaţia discutabilă, dar foarte răspândită prin cărţile poştale editate de Socec, a cvasinecunoscutului Leonard Salmen sau de la naivele încercări ale desenatorului arheolog Pamphil Polonic, până la realizările notabile dinainte şi de după ultimul război mondial, datorate lui Vasile Dobrian, lui Marcel Olinescu, Ligiei Macovei, lui Traian Brădean şi lui Mircea Dumitrescu (vom adăuga aici şi cărţile rare apărute, în momente deloc uşoare pentru români, precum cea din 1939, la semicentenarul mortii Poetului, iniţiată de Ressu şi Steriade, sau precum cea din 1944 a Cărţii Româneşti cu grafica lui Aurel Bordenache).
Creaţia eminesciană, care a avut mai putin ştiute ecouri plastice dincolo de fruntariile ţării - la începutul secolului al XX-lea franco-elvetianul Steinlen ilustra versuri ale Poetului, dar la sfârşitul aceluiaşi secol, la Centenarul morţii lui Eminescu, fosta Uniune Sovietică emitea o rublă comemorativă ce avea pe revers efigia poetului -, a fost izvor de inspiraţie muzicală şi acum o dovedeşte volumul pe care îl aveti în faţă.
Natură muzicală, nu doar prin ritmul versului său, cel care scria cronici muzicale la "Curierul de Iaşi" şi la "Timpul" bucureştean şi care, neverosimil, îl ştia şi admira în acel timp pe Palestrina, avea ca şi pentru arte şi pentru religie, ca şi pentru ştiinţe sau pentru politică temeinice cunoştinţe, teoretizând imparabil pe marginea artei sunetului.
Un Eminescu al artelor, capitol inepuizabil al istoriei civilizaţiei noastre, ni se vădeşte aici şi acum, într-un chip pe care îl salut şi îl recomand tuturor.
Razvan THEODORESCU,
membru al Academiei Române