Povestea vorbii

Descriere

Pann este mai curând un Ispirescu al poeziei, situat undeva la mijlocul drumului între prelucrarea simplă şi creaţia cultă originală. Talentul lui rămâne unul popular şi, oricât de savuros, nu trebuie scos din cadrele fireşti. Alăturat adesea de Creangă şi Caragiale, nu e însă cu adevărat comparabil cu nici unul din ei: povestitor îndemânatic, n-are geniul primului; "lingvist" miraculos, dar nu conştient, e departe de a avea arta
celui de al doilea. Simpatia de care se bucură este însă uşor de înţeles şi, aş adăuga, perfect îndreptăţită. Pann rămâne unul dintre cei mai inventivi scriitori români sub raportul vocabularului, comediograf instinctiv al cuvântului. Povestea vorbii e, în definitiv, o înlănţiure de expresii paremiologice, urmate de anecdote versificate, pe tema prostiei, beţiei, cusururilor, moravurilor şi aşa mai departe. Povestirile care completează această pură proverbialitate sunt, unele, pline de haz. Este aici un Creangă al mahalalei bucureştene. Limba poeziei epice cunoaşte la Anton Pann primele veselii argheziene.
Nicolae Manolescu

DESPRE CUSURURI SAU URÂCIUNI
Aideţi să vorbim degeaba,
Că tot n-avem nici o treabă.
Fiindcă
Gura nu cere chirie,
Poate vorbi orice fie.
De multe ori însă
Vorba, din vorbă în vorbă
Au ajuns şi la cociorbă (vătrai de lemn)
Ş-atunci vine proverbul:
Vorba pe unde a ieşit
Mai bine să fi tuşit.
De aceea
Când vei să vorbeşti, la gură
Să aibi lacăt şi măsură.
Adică:
Vezi bârna din ochiul tău
Şi nu vorbi p-alt de rău.
Spre pildă:
Când vei vorbi de mucos,
Nici tu să fii urduros.
Că nu e mai urât când cineva
Face pe frumos că e ponevos Şi pe cel urât că e aurit.
Altul iar
Trânteşte cuvântul tronc,
Ca cloşca când face clone.