Regina Margot (Vol. I + II)

Descriere

Conversaţia lui Al. Dumas ii este abundentă, totuşi fără prea multă strălucire şi fără spirit ascuţit şi fără culoarea cuvântului. Este vorba numai de fapte, de fapte curioase, de fapte paradoxale, de fapte uimitoare pe care le extrage, cu o voce răguşită, din străfundurile unei memorii imense. Şi mereu vorbeşte despre el, dar cu o vanitate copilăroasă ce n-are nimic iritant
Fraţii GONCOURT
Imagine a Franţei sfârşitului de secol al XVI-lea, cu deosebire a vieţii pariziene sub semnul conflictului religios, Regina Margot este, în linia binecunoscută a romanelor lui Dumas, nu o frescă, ci un basorelief ce conturează cu intuiţie psihologia figurilor de prim plan fără a economisi mijloacele de caracterizare a fundalului. Noaptea Sfântului Bartolomeu, noaptea de 24 august 1572, este evocată cu patos şi dinamism, în linii cu mult mai convingătoare decît cea similară a lui Prosper Merimee din Cronica domniei lui Carol al IX-lea, roman apărut cu 14 ani înainte. Şi în Regina Margot, ca şi în celelalte cârti ale sale, Dumas respectă, uneori cu devoţiune, alteori cu un surâs complice, procedeele de construcţie narativă şi caractereologică experimentate în epocă, manevrându-le, însă, cu o libertate de invidiat şi reuşind a umple cadrul previzibil al convenţiilor literare cu mişcarea plină de culoare a picturii temperamentale şi de comportament. Ficţiunea triumfă, aşadar, cu o forţă a cărei seducţie a rămas, până astăzi, intactă. Dumas nu teoretizează, el imaginează. Aici, se deosebeşte de Merimee care, în Cronica, dedicase un întreg capitol analizei şi explicării fenomenului sub forma unui dialog Intre cititor şi autor, artă poetică a mentalităţii literare de acum 150 de ani. Care era orizontul de aşteptare al "cititorului" de atunci? El voia, în primul rând, portrete şi, fiind vorba de un roman istoric, portretele tuturor "oamenilor de seamă", construite după un tipic şi atunci şi acum de reală circulaţie: "Descrie-i mai întâi costumul, apoi fă-i portretul fizic şi, în sfîrşit, portretul moral. Acesta-i azi drumul tuturor făcătorilor de romane". El voia, apoi, ca adevărul ficţiunii să fie identic cu adevărul realului, copie, aşadar, dând (şi nu e singurul!) termenului de mimesis cel mai rudimentar înţeles cu putinţă. Victimă directă şi fără echivoc a obişnuinţelor literare şi psihologice comune, "cititorul" din Cronică cerea ca aceste obişnuinţe să fie confirmate tot direct şi tot fără echivoc. În faţa unui asemenea ultimatum, "autorul" se împotriveşte, pledînd pentru dreptul la autonomie al literarului, aşa că cine vrea istorie, să meargă la muzeu, iar cine vrea roman trebuie să accepte supremaţia verosimilului şi, spunând aceasta, Merimee nu face decât să reia, în termeni noi, vechea teză aristotelică asupra deosebirii între istoric şi literat: "ei se deosebesc prin aceea că unul povesteşte întâmplări care au avut loc, iar celălalt întâmplări care ar putea să se petreacă". Adresându-se, la rândul său, extrem de des cititorului în atâtea capitole din Regina Margot, Dumas nu are altă opinie, numai că programul său nu este expus la vedere, fiind topit în linia narativă, înnobilată de avânt şi emoţie, astfel că evenimentele ajung a domina nu numai personajele, ci şi pe cititor şi autor însuşi. Un romancier aflat sub puterea faptelor pe care le inventează, un romancier pentru care magia faptelor e totul.
Antoaneta TĂNĂSESCU