Romanii supt Mihai-Voievod Viteazul

Descriere

Românii supt Mihai Voievod Viteazul este astfel lucrarea cea mai valoroasă a lui Bălcescu, atât din perspectiva intenţiilor autorului, cât şi din acea a cititorului contemporan care o judecă raportând-o la ansamblul creaţiei sale. Ea nu este numai opera sa cea mai amplă şi mai ambiţioasă, ci şi cea în care Bălcescu izbuteşte efectiv să pună cel mai mult din convingerile, năzuinţele, pasiunea şi arta scriitoricească. Aparţinând în aceeaşi măsură istoriei pro-priu-zise şi literaturii (Bălcescu însuşi a proiectat-o iniţial ca o "poemă" despre principele erou), ea leagă viziunea epică, eroică şi cea romanescă cu străduinţele de obiectivitate ştiinţifică şi cu pasiunea discursului politic. În mod evident, istoria lui Mihai Viteazul este o carte despre trecut scrisă pentru prezent şi prin prizma prezentului. [...] Eroul lui Bălcescu nu este o personalitate independentă de circumstanţe, ci însăşi personificarea legii interne a poporului român. Atâta timp cât acţiunile sale materializează această "misie" specifică (lupta pentru libertate, apărarea popoarelor apusene de pericolul invaziei turceşti, dându-le astfel răgazul necesar creaţiei culturale) şi sunt călăuzite de năzuinţa devenită prin el conştientă şi tradusă în act, a unităţii tuturor românilor, Mihai este asemenea "semizeilor cântaţi de nemuritorul Omer" invulnerabil şi invincibil. Prea puţin om şi mai mult efigie, el este lipsit de un destin individual şi, în ciuda câtorva amănunte comunicate totuşi de istoric, pare a nu avea nici strămoşi, nici familie, nici viaţă privată. Personajul se umanizează datorită tocmai nerecunoaşterii "misiei" în împrejurări fundamentale, cum ar fi aceea a legăturii ţăranului de glie sau a statornicirii relaţiilor cu nobilimea maghiară transilvăneană, prin nesocotirea dorinţei de libertate a iobagilor români. [...] Figura lui Mihai Viteazul împrumută uneori trăsătură de erou legendar: în scena confruntării cu gâdea, sau în cele, numeroase, de luptă, când domnitorul, pentru a-şi îmbărbăta prin exemplul personal ostaşii, comite acte de cutezanţă uneori aproape nebunească; de fapt, în toate aceste scene, Mihai se confruntă cu moartea, neputincioasă ea însăşi atâta vreme cât eroul nu şi-a împlinit încă menirea. [...] Cartea este în acelaşi timp testamentul său politic şi uman [...].
Georgeta ANTONESCU, Nicolae Bălcescu, în vol. colectiv Scriitori români, Colecţia "Mic dicţionar", Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 66, 67-68.