Craii de curtea veche: proza si versuri

Descriere

Debutul epic al lui Mateiu I. Caragiale datează din 1924 cu Remember, povestea unui exotic şi misterios sir Aubrey de Vere, asemănător lorzilor pictaţi de Van Dyck şi Van derFoes; cunoscut într-un muzeu din Berlin, tânărul dispare într-o tragedie nedezlegată, dar al cărei mister ar putea fi homosexualitatea. Povestirea e remarcabilă prin gravitatea tonului, prin cadenţa stilului somptuos, doct şi nobil. Nu un roman este opera de maturitate a scriitorului, Craii de Curtea-Veche (1929), ci evocarea lirică a unei epoci de descompunere morală. Craii sunt Pantazi, Paşadia şi l-am trece printre dânşii şi pe însuşi povestitorul, cu un rol echivoc pe perpetuu invitat, observator, nu fără a trăda şi o adeziune sufletească integrală f aţă de purulenţa morală zugrăvită cu mult patetism liric. Atât Paşadia cât şi Pantazi sunt exemplare de decadenţă levantină sau exotici, oameni de mare intelectualitate sau numai de rafinament bogaţi, cu o viaţă aventuroasă şi plină de taine trecute, sibariţi, cu vinele arse de nevoia luxurii. Nutrind pentru unul "evlavie" şi pentru celălalt o "slăbiciune", povestitorul se face istoriograful solemn al unor "simpozioane", pornite "platonician" şi degenerate apoi în simplă destrăbălare, cu nevoia absolută a degradării; pe lângă aceste elemente de descompunere rafinată, în-care orientul se îmbină cu lunga obişnuinţă a occidentului, se adaugă desfrâul mitocan al lui Pirgu, produs naţional ce prosperă într-o abjecţie fără reflexe aurii, şi care, în fond, nu reprezintă o decadenţă şi un sfârşit de rasă (ca familia Arnotenilor), ci un punct de plecare şi de ascensiune socială. Întreaga această zugrăvire a unei mari mizerii morale nu este făcută cu repulsie sau în sentimentul unei satire sociale, ci cu gravitatea unui ton solemn, aulic, pompos, nu lipsit de convingere şi de adeziune. Ceea ce înnobilează oarecum zugrăvirea acestui putregai social este marele talent al scriitorului, calitatea stilului său somptuos, liric, pitoresc, fosforescenţa decadentă a limbii, în amestecul de imagini poetice, de cuvinte arhaice, de demnitate de expresie, cu trivialităţi verbale căutate anume - într-o concepţie bizată ca întreaga personalitate a acestui colorat şi steril scriitor de decadenţă.
Eugen LOVINESCU, Mateiu I. Caragiale, în E. Lovinescu, Scrieri 6, Istoria literaturii române contemporane 1900-1937, ediţie de Eugen Simion, B., Editura Minerva, 1975, p.256-257

CURŢILE VECHI
De veacuri, părăsite pe-ascunsele coline,
Zac curţi pustii... Acolo tăcerea stăpâneşte
Şi-n verde mantă muşchiul cuprinde şi-nveleşte
Surpată zidărie şi frântele tulpine;
Şi-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine,
Sălbătăcita viţă pe stâlpi se-ncolăceşte,
Cu iedera cea neagră ce-n streaşini împleteşte
O lucie cunună uitatelor ruine.
Adânc ca de o vrajă par ele adormite,
Pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite;
Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă,
Şi-n tăinuita culă, ţintind priviri viclene,
Zâmbesc către domniţe boieri cu lungă barbă,
Purtând pe nalta cucă surguci cu mândre pene.