Pe mine mie reda-ma - Contributii istorico-literare intre anii 1940-1999 (vol. VI)

Descriere

În acest Corpus, elaborat cu trudă şi cu multe greutăţi, tipărit la Chişinău, volumele V şi VI au fost dedicate paginilor reprezentative din critica şi istoria literară românească despre Mihai Eminescu. Volumul
VI cuprinde, în continuare, texte din perioada 1940-1999, cea mai bogată în exegeze. Selecţie grea şi temerară, de vreme ce s-au scris zeci de mii de pagini de cercetări şi caracterizări atât de diverse fiecărei etape şi personalităţi, dar care luminează faţetele eminescianismului.
Lectura lor va fi doveditoare. Eminescu a pătruns în acest veac atât de puternic în cultura românească, încât statutul este definitiv.

Ce alegem, azi, din Eminescu, ce ne place încă din poemele pe care, de mici, le-am învăţat pe de rost? Am făcut, repet, această experienţa de mai multe ori şi când, cu câtva timp în urmă, am deschis din nou ediţia Perpessicius şi câteva zile în şir m-am odihnit, vorba filozofului, în Eminescu, am constatat că gustul meu nu s-a modificat prea mult de la penultima lectură integrală. Preferinţele mele sar şi acum peste poemele pregătitoare din adolescenţă şi încep cu Venere şi Madonă şi Mortua est!, nu ocolesc nici Epigonii, poem polemic şi didactic, cu o retorică într-o oarecare măsură obosită. Indignarea din partea a doua atinge însă accente puternice, şi lirismul sarcastic, cu nuanţe biblice, este copleşitor. Este, poate, la mijloc şi obişnuinţa, dar când privirea cade pe versul ştiut şi răs-ştiut, "Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite", mecanismele interioare ale imaginaţiei se pun în mişcare şi spiritul critic este uluit de forţa cu care se rostogolesc în ritmuri accelerate imaginile unei teribile mânii... Ce mai contează banalitatea dialectică a unui cuvânt (răpejune), când există versul extraordinar "Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri"? şi încă altele care au intrat în memoria noastră şi revin acum în timpul lecturii, proaspete şi culpabilizante ca versetele din Vechiul Testament. O formidabilă retorică a negaţiei însufleţeşte această antiteză pe care Eminescu o reia în două din Scrisori (II şi III) şi, sub forme mai voalate în numeroase alte poeme, acolo unde trecutul şi prezentul stau, ireductibil, faţă în faţă. Scepticismul coboară până la rădăcinile existenţei şi atrage totul într-o negaţie vehementă, demonstrativă, pierdută într-o uriaşă scârbă de lume:
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri neexistente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? înger palid cu priviri curate,
Voluptuos joc cu icoane si cu glasuri tremurate;