Fabule

Descriere

Cartea contine ilustratii.
Fabulele, mai ales cele din Cărţile a VII-ea-a XI-ea, oglindesc nemijlocit realităţi ale societăţii franceze din a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Realităţi ce merg de la aluzia satirică la evenimente politice contemporane şi până la critica claselor sociale şi a instituţiilor regimului feudal. Rând pe rând, monarhul şi curtenii săi, nobilimea de la Versailles şi cea din provincie, marchizii groteşti şi gentilomii dispreţuitori, preoţii, călugării, negustorii, bancherii, judecătorii, medicii, ţăranii se perindă pe dinaintea cititorului, surprinşi de fabulist în atitudinile cele mai caracteristice, cu mentalitatea, gesturile şi vorbirea specifică fiecărei clase sau profesiuni. Leul, ursul, lupul, câinele, vulpea, cerbul, pisica, broasca, barza sau şobolanul lui La Fontaine depăşesc cadrele vechii tipologii animale din Evul Mediu sau din Antichitate. Ele devin personaje cu o semnificaţie istorică şi socială precisă, sunt tipuri ale societăţii feudale franceze, trăiesc, gândesc şi acţionează ca oamenii secolului al XVII-lea, cu ideile şi gusturile acelei umanităţi. Ochiul ironic al fabulistului surprinde deşertăciunea celor mari, egoismul burghezilor, truda celor mici, pseudovalorile morale, caducitatea sentimentelor superficiale, goliciunea ideilor prăfuite...
Valentin Lipatti

LUPUL ŞI VULPEA LA JUDECATA ÎN FAŢA MAIMUŢEI
S-a plâns odată lupul că vulpea 1-a furat. (Nu prea ducea vecina un trai nevinovat.)
Şi, după multe certuri şi discuţii,
Ajunse judecata la scaunul maimuţii.
N-aveau împricinaţii nevoie de-avocat. Nu-i trimisese Themis o pricină mai grea.
Stătea în jeţ maimuţa şi năduşea cumplit, Iar lupul şi cu vulpea în vorbe se-ntreceau.
S-au încontrat şi s-au sfădit,
S-au înfruntat, au dovedit; Dar judele, ştiindu-i cât de vicleni erau, Le-a spus: - Iubiţi prieteni, eu vă cunosc de mult,
Nici unul nu-i mai bun din voi
Şi n-am nevoie să v-ascult:
Vă pedepsesc pe amândoi! Tu, lupule, ceri lucrul ce nu ţi s-a luat;
Tu, vulpeo, totdeauna ai furat.
Dovezi şi chibzuinţă adesea-s de prisos: Dreptatea nu greşeşte lovind un ticălos.