Din trecutul nostru. Romania pitoreasca

Descriere

Din aceeaşi generaţie cu Delavrancea şi Duiliu Zamfirescu şi abia cu vreo zece ani mai bătrân decât Brătescu-Voineşti, Al. Vlahuţă este şi el unul din reprezentanţii noului realism liric şi artistic. [...]
Moralistul este prezent chiar în operele realistului Vlahuţă. Din când în când el se afirmă însă singur, şi atunci scriitorul aşterne paginile sale cele mai bune.
Vlahuţă a dăruit prozei noastre "tonul etic". Multe din paginile sale plutesc într-o atmosferă de sinceritate cordială, care angajează pe cititor şi-i fac să participe la zbuciumul scriitorului. [...]
Deopotrivă cu toţi scriitorii realismului liric şi artistic, Vlahuţă s-a oprit de mai multe ori în faţa problemei literare a descrierilor de natură, nu însă în nuvelele sale, unde omul este evocat de obicei în singura latură a frământărilor lui intime, fără nici o conexiune cu mediul lui natural. În România pitorească, 1901, apoi în Pictorul Grigorescu, 1911, tema peisajului opreşte însă îndelung pe Vlahuţă, care întrebuinţează pentru a o rezolva nu darurile unui ochi de pictor, ci sensibilitatea, dealtfel fără forţă şi noutate, a unui poet. Desigur, Vlahuţă grupează cu răbdare în unele din tablourile sale mai multe trăsături văzute, fără să obţină totuşi imagini sintetice şi revelatoare. După tipul său sufletesc Vlahuţă este mai degrabă un contemplator asociativ, unul din acei admiratori ai naturii pentru care un peisaj este prilejul unei reverii, imaginea lucrurilor dizolvându-se pentru ei în senzaţii subiective sau în sentimente cu privire la ele. [...] în loc să observe, scriitorul se observă şi în locul "descrierii", întâmpinăm o "introspecţie". [...] Descrierea reţine aproape numai sentimentele privitorului. Alteori, descrierea este redată printr-o alegorie, ca în această pagină consacrată evocării Jiului privit în locul unde scapă din trecătoarea Petroşanilor [...]. Cu preponderenţa aceloraşi procedee asociative sunt obţinute şi descrierile de tablouri din Pictorul Grigorescu. Scriitorul se opreşte în faţa tabloului, însumează, prin enumerare, trăsăturile lui văzute, dar obţine ceva ca impresia vieţii abia când notează propriile lui senzaţii asociative, ceea ce i se pare a fi liniştea şi puritatea locului zugrăvit de pictor, cu "copacii care au stat din freamăt" sau cu o atmosferă în care simţul vital al poetului resimte "aerul proaspăt al înălţimilor". Lipsind în celelalte lucrări ale sale, peisajul se impune aci ca temă literară şi împrejurarea este destul de limpede resimţită de cititor.

Demult, cu opt sute de ani înainte de Hristos, trăia pe văile acestea un neam de oameni războinici, aspri la fire şi la chip, cu numele de sciţi. Ei stăpâneau, de călare, toată câmpia întinsă din Marea Neagră până-n pustiurile mlăştinoase ale Donului; iar în partea muntoasă, în mândra cetate a Carpaţilor, hălăduiau agatirşii, o viţă mai aleasă, desfăcută din neamul cel mare al tracilor. Retraşi din vadul gloatelor pribege, apăraţi de întăriturile munţilor şi aproape neştiuţi de lume, agatirşii duceau acolo o viaţă aşezată şi liniştită, îndeletnicindu-se unii cu creşterea vitelor, alţii cu viile, ori cu albinele, de răul cărora se zicea că nu poate nimeni pătrunde la ei, - cei mai dinlăuntru strângând aur din prundul râurilor, sau scoţându-l din desfundăturile munţilor, şi toţi laolaltă alcătuind o familie de oameni voinici, harnici şi sănătoşi, care se purtau gătiţi în haine strălucitoare, trăiau în belşug şi-n bună înţelegere, îşi iubeau ţara lor frumoasă şi păzită, din care nu ieşeau niciodată, aveau cârmuitori paşnici, înlesniri multe, şi legi puţine, pe care le puneau în versuri şi le-nvăţau pe dinafară cântându-le. - Alta cu totul era viaţa sciţilor în largul câmpiilor. Ei n-aveau îngrădire, nici aşezare statornică în vreun loc, ci, ca pulberea purtată de vânt, roia mulţimea lor pe văile apelor, ducându-şi turme şi care, şi tot cuprinsul în voia întâmplării, fără nici o legătură-n urmă, fără nici o ţintă-nainte. Cărturarii vremurilor acelora ni-i arată roşcaţi la faţă, greoi şi mătăhăloşi la trup, cu braţe lungi şi butucoase, cu pieptul larg păros şi capul plecat înainte, - dealtfel iuţi la mişcări, călăreţi buni şi arcaşi iscusiţi. Îmbrăcămintea lor era un fel de contase lungi până la genunchi, încinse la brâu c-un şerpar îngust, nădragi strânşi la gleznă, pe cap o cuşmă ţuguiată şi în picioare meşi de piele groasă; iarna purtau sarici largi şi lungi până-n călcâie, hrana şi băutura lor de căpetenie era laptele de iapă. Ei străbăteau depărtări mari, aşa în gloată; năprasnici ca o vijelie se năpusteau peste alte neamuri, pustiind totul în calea lor, bând cu lăcomie sălbatică din sângele celui dintâi duşman căzut, împrăştiind groaza duiumului lor până-n câmpiile bătrânei Asii - leagănul vechilor noroade, care au împânzit pământul. Biruitori, încărcau prăzile pe spinarea robilor şi se-ntorceau în ţara lor. Aici, fiecare scit aducea în faţa regelui capetele vrăjmaşilor pe care i-a ucis el, şi, după numărul acestor dovezi de vitejie, îşi primea partea lui de pradă. Apoi, jupuind pielea de pe aceste capete, o răzuia cu o coastă de bou, şi-şi făcea şervete pentru masă, iar din tidva uscată - cupă de băut. Ei purtau în vază pieile acestea, atârnate de frâul calului, şi se făleau cu ele. Cei care aveau mai multe le coseau una de alta, şi-şi făceau o manta lung, de găteală.