Insula comorilor

Descriere

Scrisă în anii 1880-1881 şipublicată iniţial cu pseudonimul "Căpitan George Nort", "Insula comorilor" n-are nici un rând plictisitor (ceea ce corespunde întocmai exigenţelor autorului). Tonalitatea confesională, vibraţia încordată şi agreabilă a stilului sobru, angrenarea personajelor într-un subiect frapant, plin de conflicte şi rezolvări romantico-dramatice, tensiunea sporită a manifestării personajelor dau universului acestei opere o ţinută şi o pregnanţă artistică impunătoare. De aici şi paralelismele justificate făcute între "Insula comorilor" şi "Doamna Bovary" a lui Gustave Flaubert de către Richard Aldington, biograful lui Robert Louis Stevenson. Dar prospeţimea, atât acea a mesajului artistic, cât şi a stilului vibrant, pe care o aduce în genere romanul său de aventuri, nu stă numai în dinamismul, exuberanţa şi în sobrietatea lui stilistică, ci, întâi de toate, în însăşi concepţia şi viziunea interioară a autorului asupra problemelor abordate şi interpretării şi realizării personajelor. Deoarece, cum spunea Henry James, Stevenson voia să dezvolte publicului cititor "sentimentele cele mai alese - neastâmpărul, cutezanţa, hotărârea, pasiunea, curiozitatea, nobleţea, elocvenţa şi prietenia". Cultul extraordinarului pe care îl opune realităţii cotidiene respective i-a dictat evident lui Stevenson să lupte întreaga viaţă pentru o maximă posibilitate de realizare a visului, comoara căruia i-ar putea trezi cititorului anume emoţii şi i-ar aprinde interesul, l-ar agita şi i-ar deştepta şi stimula simţirea şi imaginaţia.

Ca azi îl ţin minte cum s-a apropiat cu pas greoi de uşa noastră, însoţit de-un hamal, care-i ducea lada cocoţată pe-o roabă. Marinarul era bărbat înalt şi voinic, cu mers legănat de urs şi cu faţa arsă de soarele tropicelor. Părul adunat cosiţă şi mirosind tare a păcură îi cobora până la gulerul slinos al caftanului, care mai păstra o vagă culoare albăstrie. Avea nişte mâini cioturoase, pline de zgârieturi şi cicatrice, cu unghiile negre şi roase, iar vârca ce-i brăzda faţa era roşie-lucioasă, oribilă la vedere. Ţin minte aşijderea că necunoscutul s-a oprit, a privit o vreme la apele golfului, tot sâsâind printre dinţi o melodie, şi a prins să-i zică deodată un vechi cântec marinăresc, pe care l-am auzit apoi de nenumărate ori din gura lui:
Lada mortului cea grea, lu-hu-hu, şi-un şip de rom! Cin şpe handralăi ţinea, lu-hu-hu, şi-un şip de rom!