Prizonieră în Teheran. Cum am supravieţuit într-o închisoare iraniană

La mai bine de 20 de ani de cînd a părăsit Evinul, binecunoscuta închisoare politică din Teheran, Marina Nemat hotărăşte să publice memoriile acelor zile. Chiar dacă are acum o viaţă liniştită în Canada, amintirile torturii, suferinţei şi morţii care era peste tot în jur, nu au dispărut. Le-a suprimat o lungă perioadă de timp, însă avea nevoie ca acele amintiri „să se transforme în cuvinte şi să fie eliberate din hibernarea indusă” şi astfel, a scris Prizonieră în Teheran. Cum am supravieţuit într-o închisoare iraniană (Editura Polirom, 2016). A fost arestată în 1982, la vîrsta de doar 16 ani fiind încarcerată la Evin, „un loc în care toate emoţiile umane normale se sufocau în absenţa luxului de a lupta măcar.” Motivul arestării este la fel de halucinant: solicitase profesoarei de matematică să le predea analiză, nu doar politică, să lase propaganda guvernului islamic şi să predea materia, dar scrisese şi articole împotriva guvernului, în ziarul şcolii. Însă, pe fondul Revoluţiei din 1979, odată cu înlăturarea şahului şi începutul tiraniei ayatollahului Khomeini, aceste fapte erau de o mare gravitate, fiind condamnată la moarte pentru că făcea parte dintr-o „grupare antirevoluţionară, cu preferinţe comuniste, care reprezintă un pericol pentru societatea islamică.” Deşi era doar un copil de 13-14 ani cînd a izbucnit revoluţia, era suficient de matură ca să deosebească binele de rău, mai ales că, în timpul unor demonstraţii, a pierdut şi oameni dragi (prima iubire) şi studiase diferitele ideologii şi curente „furioase” care împărţiseră naţiunea: fundamentalismul islamic, comunismul, islamismul de stînga şi monarhismul.

Vă puteţi imagina cum ar fi viaţa voastră dacă aţi fi arestate la 16 ani, torturate şi condamnate pe viaţă, pentru că aţi îndrăznit să îi cereţi profesorului de matematică să predea matematică şi nu politică? Cum ar fi să ştiţi că urmează să fiţi arestate şi, pur şi simplu, să aşteptaţi momentul zile în şir? Sau să fiţi obligate să vă căsătoriţi cu anchetatorul vostru, cu un om care vă ştie viaţa în amănunt şi care are putere deplină asupra tuturor celor pe care îi iubiţi? Marina Nemat a trăit o astfel de viaţă şi a îndrăznit să pună povestea pe hîrtie abia la mai bine de 20 de ani după ce a fost eliberată. Prizonieră în Teheran nu este numai povestea Marinei Nemat, ci, aşa cum şi ea şi-a dorit, cartea este povestea femeilor rămase în închisoare sau a celor care nu au mai apucat să îşi revadă vreodată familiile. De asemenea, este o modalitate de a vedea şi înţelege schimbările prin care Iranul a trecut, însă văzute prin ochii unei copile, mult prea tînără pentru a face faţă cruzimii lumii în care s-a născut. Pe tot parcursul cărţii nu am putut să îmi iau gîndul de la un lucru, şi anume că închisoarea se afla la numai cîţiva kilometri de casa ei, de părinţii ei, de cărţile şi de biserica ei, şi totuşi toate păreau atît de îndepărtate nu numai ca distanţă, dar şi în timp.