Castelul de sticla

Atunci când am decis să citesc ”Castelul de sticlă”, nu știam că este o autobiografie - și încă una atât de apreciată în toată lumea. Din fericire, am hotărât să risc și să o citesc. Spun din fericire, pentru că mi-a plăcut la nebunie.

”Castelul de sticlă” este o carte impresionantă, dat fiind faptul că este autobiografia autoarei, în care vorbește despre anii copilăriei ei pline de încercări și dificultăți. Povestea aceasta reală are puterea de a-și lăsa amprenta asupra cititorului într-un mod în care nu multe cărți o pot face.

Simt că am primit o lecție de viață, care m-a făcut să realizez că pentru a-mi schimba viața, nu îmi trebuie decât răbdare, voință și putere de muncă.

Cartea aceasta m-a impresionat și m-a tulburat în aceeași măsură. Citind povestea lui Jeannette, nu ai cum să rămâi indiferent față de personaje și față de toate întâmplările tragicomice prin care copiii Walls trec din cauza părinților lor. M-am atașat de personaje, iar aventurile lor m-au fascinat atât de mult, încât le-am urmărit cu răsuflarea tăiată.

Faptul că toate întâmplările din carte sunt reale a avut un impact enorm asupra mea. Ce m-a impresionat cel mai tare a fost speranța pe care frații Walls și-au păstrat-o în ciuda tuturor greutăților. Ei au luptat mereu pentru o viață mai bună, chiar și când situația lor nu prevestea decât un viitor nereușit. Însă, cu multă răbdare, voință și speranță, au răzbit.

Citind cartea, am trecut printr-o mulțime de emoții. Veselie, groază, speranță, deznădejde, furie și un ciudat sentimente de dragoste pentru această familie. Fiecare capitol din carte mi-a adus un amalgam de emoții contradictorii. L-am îndrăgit pe Rex Walls, apoi l-am urât. I-am admirat pe copiii Walls pentru puterea lor și pentru modul lor de a fi uniți și de a se ajuta unul pe celălalt. Mi-a fost frică pentru ei, am fost mândră de curajul lor, i-am admirat pentru tăria de caracter. Am urât-o pe Rose Mary cu o profunzime ce m-a uimit. Cred că ea a fost singurul personaj care mi-a indus un sentiment constant. Nu am putut empatiza cu ea deloc și consider că toate necazurile din familia lor au avut la bază egoismul ei fără limite și mintea ei bolnavă. Nu am reușit să accept modul ei neconvențional de a-și crește copiii și nici scuzele ei pentru a nu fi o mamă adevărată.

Felul în care această carte este scrisă m-a uimit. Deși oricine altcineva ar fi spus această poveste cu o urmă de regret, încercând să facă cititorul să compătimească personajele, Jeannette Walls a ales să o facă într-un mod simplu, cu degajare și un umor care te face să o îndrăgești și mai mult. Ea scrie despre părinții ei și despre anii copilăriei ei cu un fel de dragoste și nostalgie de care nu mulți ar fi fost capabili. Jeannette reușește să aducă la viață anii tinereții ei și personajele cărții într-un mod care te face să simți că ești un martor mut, care urmărește totul de aproape, neputincios în fața dramelor familiei Walls.

”Castelul de sticlă” este, cu siguranță, o carte greu de descris. Deși te ține lipit de paginile cărții, în același timp te face să vrei să o lași jos și să revii la realitate, lucru imposibil. Povestea aceasta apăsătoare stă cu tine mult timp după ce ai terminat-o și te face să vezi viața într-o lumină diferită. Aș oferi cartea aceasta tuturor, pentru că este o mărturie importantă, ce te face să realizezi un lucru esențial: viața noastră ne aparține și ne-o putem schimba oricând. Avem nevoie doar de puțină voință, răbdare și un pic mai multă muncă.