Scrieri despre gândirea medievală

Volumul masiv, riguros structurat, selecteaza dintr-o cariera spectaculoasa studiile dedicate scolasticii. Pe Eco il intereseaza estetica, semiotica, bestiarele, cotlonul curiozitatilor. Argumentarile pornesc de la figuri reprezentative pentru o anumita scoala de gindire, compunind sistematic peisajul conceptual, la un moment dat in istoria Evului Mediu, care, ulterior, prin influente si reinterpretari, a favorizat articularea scrierilor afine, si totusi diferite, ale generatiei urmatoare de carturari. Insumind studiile de caz, Eco isi propune sa risipeasca doua prejudecati. Pe de o parte, demonstreaza ca scolastica nu se reduce la polemici dogmatice si fanatism religios, si ca in cultura Evului Mediu regasim un interes autentic pentru categoria frumosului, iar pe de alta parte sustine – asa cum a facut si Culianu, de altfel –, impotriva cliseului larg raspindit, ca umanismul Renasterii continua si completeaza filozofia epocii precedente.

In toate, periplul prin arcadele romanicului si goticului intreprins alaturi de Umberto Eco ramine un privilegiu, iar difuziunea productiei acestui autor si in cultura romana actuala poate impulsiona pasiunea putinilor antrenati pentru dificultatea acestui tip de exercitiu de intelegere. Mai important decit exercitiul unei eruditii de mare intindere si profunzime, imi pare, in cazul lui Umberto Eco, elanul pasional caruia i se subordoneaza toate cercetarile lui, dindu-le o vitalitate ce le elibereaza din cimpul simplei specialitati de nivel universitar si facind posibila circulatia lor libera prin lume.

Pe de altă parte, cartea ar putea fi utilă nu numai cititorului specializat sau curios-ocazional, ci și tuturor celor care vor să pătrundă în atelierul de creație al prozatorului Umberto Eco: de la studenții care îl citează conjunctural, la profesorii care îl predau fără a-l pricepe. Scrieri despre gîndirea medievală este o cheie mai sigură pentru codul semiotic generat de Eco în romanele sale decît orice carte de critică, oricît de competentă și comprehensivă în efortul ei hermeneutic. Studenților umaniști de pe la noi le-aș recomanda îndeosebi studiul „Problema estetică la Toma d’Aquino”, nu atît pentru actualitatea temei, cît pentru a vedea cum se face o teză de licență: incursiunea ecoiană în gîndirea Aquinatului poate oferi mai multă expertiză metodologică în acest sens decît faimosul îndrumar scris de același Eco spre rușinea tuturor autorilor de disertații din lume. Recomandare valabilă, de altfel, și pentru autorii indigeni ai tezelor de doctorat.