In mers de rac

Laureat al Nobelului pentru Literatura in 1999, Gunter Grass este un scriitor a carui opera intentionam de mult sa o citesc. Si am inceput cu ceva de dimensiuni reduse, pe care autorul o subintituleaza "nuvela"- In mers de rac, o alegere foarte inspirata, caci stilul in care scrie Gunter Grass, impletit in constructia inedita a textului si a povestii in sine, si nu in ultimul rand subiectul cartii, s-au dovedit a fi magnetizante. Pana acum, fara sa fi studiat in amanunt istoria naufragiilor, credeam ca Titanicul, cel mai celebru, a fost si cel care a dus cu sine in adancurile oceanului cele mai multe fapturi omenesti. Dar se pare ca nu a fost asa. Spre sfarsitul celui de-al doilea Razboi mondial, un submarin rusesc reusea sa scufunde vasul Wilhelm Gustloff, incarcat cu aproximativ 9000 de refugiati german. Repet, numarul fiind doar aproximativ, caci in acel haos nu fusese posibila inregistrarea tuturor pasagerilor, iar cea mai mare parte a victimelor au fost femei si copii. Povestea acestei catastrofe dosite intre filele istoriei, iese la lumina in paginile cartii, ajutata de tesatura fictionala. Intr-o maniera surprinzatoare, diferita de impletirile obisnuite ale realitati in fictiune, diferita de intrepatruunderile des intalnite dintre trecut si prezent. Urmand un mers al racului, firul narativ inainteaza, se intoarce, se deplaseaza in lateral, cuprinzand mai multe planuri ce trebuie aminitite. O scriitura pentru care nu reusesc sa gasesc superlativele potrivite. Nu e de-ajuns sa spun ca mi-a placut foarte mult. Datorita structurii aparte, n-as putea spune ca tragedia de pe vasul Wilhelm Gustloff ar reprezenta axul, tema principala a cartii. Autorul nu se fixeaza doar pe relatarea acesteia, ci sondeaza mult mai profund straturile asternute in constiinta umanitatii, punand in evidenta, printre altele, si modul in care trecutul isi pune amprenta asupra prezentului, fiind capabil sa reinvie conflicte, sa declanseze resentimente, sa perpetueze anumite idei. Fascinatia pentru trecut pe care unii oameni o pot avea, poate atinge limite, si chiar a le depasi. Si totusi, dramatismul, fie ca vorbim de ceea ce este rupt din istoria reala, fie ca vorbim de adaugirile fictionale (care, de altfel, fac ca opera sa nu se transforme intr-o carte pura de istorie), este tratat cu oarece doza de detasare, abordat obiectiv, dar starneste nu doar emotii in sufletul cititorului, ci si curiozitate, dorinta de cunoastere. Trebuie sa recunosc ca am acumulat multe cunostinte lecturand astfel de carti, care scot din uitare evenimente ce au construit istoria. Chiar si date, care altfel, in scoala, imi dadeau batai de cap, am reusit sa retin, vrand-nevrand, desi acest aspect nu este foarte important. Ceea ce mi s-a parut interesant in perspectiva narativa este faptul ca vocea ce povesteste nu pretinde compasiune, nici groaza, nici intelegere, nici iertare, ci, in opinia mea, ofera si cere luciditate. Nu este o alta carte destinata atrocitatilor celui de-al doilea razboi mondial. Si desi scriitorul este german, nu am sesizat vreo unda de partinire, nici vreo incercare de a pune intr-o lumina favorabila tot ceea ce a insemnat Germania in acest tulbure razboi. Cum spuneam, multa obiectivitate, asta mi s-a parut mie atmosfera in care se relateaza toate. Chiar si in privinta palierului fictional, unde la un moment dat, ceea ce se petrece ar presupune in mod firesc o doza semnificativa de subiectivism- avem totusi in vedere o relatie tata-fiu- atitudinea celui ce nareaza ramane detasata, lucida, respingand tot ce ar putea insemna emotie. Ce sa mai spun, chiar mi-a facut o deosebita placere sa citesc cartea aceasta. Povestile cutremuratoare pe care le-am aflat in paginile sale, stilul in care scrie Gunter Grass, m-au convins sa citesc cat de curand si celelalte carti ale sale ce imi zambesc pe raftul bibliotecii.