Ariciul confuz

Ariciul confuz de Dick King-Smith mi-a amintit de bancul-întrebare «DE CE A TRAVERSAT GĂINA STRADA?» și multiplele răspunsuri potențiale:
Luteranii: Găina a trecut strada prin credință. Doar prin credință.
Calviniștii: A fost predestinată să treacă strada. De aceea a trecut strada.
Arminienii: Dumnezeu a văzut mai dinainte faptul că găina va trece strada. Ea a trecut, ea a crezut și a traversat strada prin propria ei voință.
Pelagienii: Ea a ales să treacă strada prin propria ei voință și nu are nevoie de ajutorul nimănui.
Semi-pelagienii: Jumătate a avut voința ei, jumătate de stradă a trecut-o prin voința ei, jumătate a ajutat-o Dumnezeu.
Amilenialiștii: Trebuie interpretat simbolic: găina, strada, toate acestea au împlinirea în sfera spirituală.
Postmilenialiștii: Faptul că găina a trecut strada este o dovadă clară a înaintării și răspândirii Evangheliei în lume.
Cesaționiștii, baptiștii: Găinile au trecut strada doar în perioada apostolică. Acum așa ceva nu se mai întâmplă.
Martorii lui Iehova: Găina a trecut strada ca să bată la ușa de peste drum.
Universaliștii: Găina a trecut strada pentru că într-un final toate găinile vor trece strada.
Relativiștii: Depinde din ce perspectivă privești lucrurile. Probabil că găina a trecut strada sau nu. Și până la urmă, ce este o găină? Ce este o stradă?
Ateul clasic: Eu nu cred în existența găinilor pentru că nu există evidențe clare care să-mi demonstreze acest fapt.
Ateul radical: Găina e doar o iluzie.
Agnosticul: Nu putem fi siguri în privința motivelor care au determinat găina să treacă strada.

Așadar... de ce a trecut ariciul strada? Ca să ajungă pe partea cealaltă, bineînțeles! Ariciul confuz de Dick King-Smith e o carte foarte simpatică și educativă în același timp, care spune povestea ariciului Victor Maximilian St. George (pe scurt Max) care descoperă (prin experimentare entuziastă pe propria piele) tainele traversării în siguranță a unei străzi foarte aglomerate. Și face asta pentru a-și ajuta familia să exploreze parcul de vis-à-vis de casa lor, unde puteau găsi alte delicatese culinare decât în jurul casei, dar unde nu pot ajunge din cauza șoselei foarte aglomerate, care face multe victime aricești. Max este un personaj tare simpatic, nu ai cum să nu îl îndrăgești pentru atitudinea pozitivă și îndrăzneala cu care cercetează lucrurile și situațiile, nepierdându-și din vedere țelul, chiar și atunci când gândurile și vorbele lui sunt... întoarse peste cap... când se dă de-a dura după un mic accident.

Max le oferă tinerilor aventurieri câteva lecții valoroase, fiind o poveste minunată și inspirațională despre voință, curaj și ambiție - determinarea este importantă dacă dorești să reușești; o lecție importantă pe care toți copiii mici ar trebui să o învețe cât mai repede în viață.

Deși cartea este plină de inexactități medicale (Max adoarme după ce a suferit o comoție – ceea ce este foarte periculos și de evitat!, un traumatism cranian poate fi vindecat de o altă leziune a capului sau că aricii au o vedere incredibilă, reușind să vadă detalii chiar și noaptea), poate fi folosită și ca start al unor discuții inter-disciplinare - povestea poate fi un punct de pornire excelent în învațarea copiilor despre siguranța rutieră – trecerea pe zebră când semaforul este verde sau când sunt coordonați de persoane avizate în acest sens, diversele tipuri de treceri de pietoni, habitate, zoologie, curiozități din lumea aricilor. Ba mai mult, frazele spuse de-a valma de Max când e lovit la cap sunt amuzante pentru cei mici și puțin mai greu de citit, așa că pot fi folosite la orele de limba română, dincolo de lectură, fie prin corectarea lor, fie prin crearea altor dialoguri intenționat amestecate.

Mie povestea mi-a plăcut, m-a făcut să zâmbesc, să empatizez cu micul Max, dar și să mă îngrijorez pentru cutezanța lui. Cred că povestea va fi mai apreciată de un copil de opt ani decât de unul de cinci ani, să zicem, deoarece desenele sunt schematice și nu sunt prezente pe fiecare pagină, dar asta nu înseamnă că nu poate fi citită micilor ascultători de povești.