Camere de hotel

Multe dintre povestirile Andei Docea nu au fost pentru mine la prima “vedere”. Insa prima data cand le-am parcurs, pe fostul ei blog, am inteles lucrurile diferit de acum. Se pare ca in decurs de 3-4 ani, am adunat niste experiente care m-au facut sa inteleg cu totul altfel modul in care autoarea a trait relatiile cu oamenii, cei care au aparut in viata ei, dar mai ales cu cei care au ales sa plece.

Ca orice metafora, si cea a camerelor de hotel, poate fi interpretata diferit, de la cititor la cititor. Camerele de hotel sunt locuri in care nimeni nu sta decat temporar, o incapere in care toti depoziteaza amintiri de scurta durata, fiind mereu pe picior de plecare. Camera de hotel e folosita pe post de cazare mai mult noaptea - ziua fiind rezervata excursiilor si iesirilor. O camera de hotel vede multe fete, este martora multor povesti (inclusiv de iubire). Dar e nevoita sa ramana in acelasi loc si sa-si ia adio rand pe rand de la cei care au ocupat-o. Camera de hotel nu are aparent valoarea pe care o are “acasa” si nici nu contine amintiri de acolo. Cu toate astea, zilele petrecute in camera de hotel raman in memoria ocupantului mult mai intense, mai colorate si mai pline de substanta decat toate zilele petrecute acasa.

Unul dintre motivele pentru care poti aprecia cartea Andei este faptul ca te-ai simtit candva pur si simplu parasit(a), precum o camera de hotel, de catre “turisti” cu dor de acasa sau de alte hoteluri. Sau ca cineva care locuieste temporar acolo, apoi este dat afara, caci zilele de sedere au expirat si nu-si mai permite o prelungire a “vacantei”. Se intelege, cand spunem “vacanta” ne referim la o perioada memorabila. Si cred ca cel mai dificil este sa accepti caracterul efemer al unor episoade din viata sau tranzitul unor oameni pentru care nu reprezinti decat o gara, un loc de asteptare sau de distractie. Atunci cand ei au nevoie de o evadare din cotidian iar tu te-ai nimerit acolo, pe harta lor.

Au fost o multime de capitole in care m-am regasit. Stiu, cu totii ne “regasim” in cartile citite, ca altfel ele n-ar mai avea succes. Dar eu m-am regasit in introspectii, fara ca experientele autoarei sa aiba prea mare legatura cu ale mele. Comuna cred ca este doar trairea unor momente, poate si tendinta de a le pretui intr-un anumit fel care nu este caracteristic la multi.

Fiind scrisa la persoana I (singular si uneori plural), cartea reuseste sa fie una de “self-help” nedeclarata, fara a impune reguli sau sa emita teorii, in nici un caz sa judece. Este pur si simplu experienta personala a unei scriitoare, care ne invita sa incercam sa facem lumina chiar si intr-o camera de hotel parasita de prea multe ori.