Prima data cand am citit titlul “Cianura pentru un suras” gandul mi s-a indreptat spre o parte intunecata a unei lumi pe care urma sa o descopar citind paginile cartii ce imi statea in fata …
Uimirea mare mi-a fost data cand pe masura ce dadeam pagina de pagina placerea lecturii ma captiva iar protagonista Melania imi facea pofta de bomboane si fondante ori alte soiuri de prajituri pe care i le dadea lui Mirciulica, personaj rasfatat in romanul “Cianura pentru un suras”.
O zi notata in calendar la sfarsitul verii lui `44 avea sa pastreze in taina timp de 30 de ani Femeia cu evantai pana cand intr-o noapte Valerica Scurtu dorind sa-si faca un ceai pentru a-si recapata confortul personal tipa disperata vecinilor ca din spatele scrinului curge apa si se teme de inundatie cand..........secretul se volatilizeaza lasand locatarii adunati muti de uimire la vederea “femeii cu broboada de dantela care le zambea din spatele evantaiului”.
E momentul in care pe buzele Melaniei Lupu zambetul incremenise, desi ea este cea care zambeste tuturor vorbindu-le duios si manifestand prietenie. Celorlalti colocatari nu le vine sa creada ca cele doua suluri din mainile lor sunt un Goya si un Rembrand, fapt dovedit de facturile din aceeasi ascunzatoare care le atesta autenticitatea.
Masurara toti panzele cu ochii luciosi .. nevenindu-le sa creada!
O replica a Melaniei Lupu m-a facut sa imi imaginez continuarea actiunii, fiindca, spune ea “Nimeni nu si-ar fi batut capul sa ascunda atat de bine niste falsuri.”
Rodica Ojog-Brasoveanu, incontestabila marea doamna a policer-ului romanesc descrie printr-o maniera psihologica fiecare personaj in parte creandu-le o personalitate proprie si bine definita, fiecaruia atribuindu-i o cota parte de sarcasm, misticitate si totusi lasand sa se subanteleaga din context pofta personajelor si egoismul care ii fac pe protagonisti sa dea culoare si viata povestii.
La propunerea Valericai Scurtu de a preda cele doua tablouri statului cu scop de a primi recompensa, vocea Melaniei Lupu spunea timida ca detine numarul de telefon al unui “prieten” din Amsterdam care ar fi interesat si ar plati foarte bine pentru cele doua tablouri de valoare inestimabila.
Vazand in asta sansa de a se imbogati, locatarii hotarasc sa pastreze secretul existentei celor doua tablouri pentru a le vinde mai apoi peste granita. Dar, cum socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, lucrurile iau o intorsatura neasteptata si, citind, aflam ca dupa cateva ore unul dintre colocatari – Panaitescu – moare. Melania Lupu ofera o solutie prin care sa se evite anuntarea politiei si astfel divulgarea secretului, inscenandu-i un suicid din care nu lipsesc biletul de adio nici paharul cu cianura din care Panaitescu, satul de viata ar fi sorbit o inghititura de cianura. Aceasta sinucidere perfecta le atrage atentia politistilor, a caror ancheta se suprapune cu eforturile disperate a restului de locatari de a face fata numarului crescand de cadavre.
Ingenioasa Melania Lupu, o batrana cu aere feciorelnice, pasionata de motanul Mirciulica, caruia ii spune povesti, cu care se sfatuieste si pe care il rasplateste cu o sumedenie de bunatati, se dovedeste a depasi standardele detectivului amator demonstrand agilitate si perspicacitate, intuitie si spirit practica, autoarea creionandu-i o minte agera in ciuda simplitatii aparente, conducand-o pana la puncte in care pare a fi diabolica “calcand peste cadavre” cu o gratie “cu care ar defila pe un podium”.
Comisarul Cristescu desi fermecat de atitudinea, inteligenta si comportamentul Melaniei, cu ajutorul motanului Mirciulica o demasca si aceasta petrece “un sejur” la inchisoare de unde va evada spectaculos participand in urmatorul volum “320 de pisici negre” la o adevarata aventura ...
