Dacă ar fi să răspund strict la această problemă – Cum învață copiii?- după cititrea acestei cărți aș spune că prin încercări/experimentări și prin puterea exemplului, prin acordarea libertății de mișcare și de exprimare, fără observații și neîncrederi.
Majoritatea lucrurilor din carte sunt de bun simț și sunt teorii la care rezonez. Dar nu pot să nu mă întreb încotro au ajuns cercătările pe aceste teme de la scrierea cărții încoace. Ediția apărută în România la editura Trei în 2015 este de fapt o traducere a edițiilor din 1967 și 1983 (revizuire), iar în materie de educație, învățare și felul de a fi al copiilor, lucrurile au evoluat mult de atunci.
Totuși, cred că merită să luați aminte la cele spus de John Holt pentru că lucrurile de mai jos (citatele) sunt rezultatele unor observații atente pe mai multe tipuri de copii și situații.
Cea mai controversată chestie de care ar fi să-mi amintesc și să o las la latitudinea voastră spre a o comenta este cea legată de observațiile pe care le facem copiilor. De exemplu, dacă un copil care abia învață să vorbească stâlcește cuvintele, nu trebuie să-i facem observație pentru că el și-așa se rușinează în sinea sa de greșeala făcută. Autorul spune că copilul nu poate să spună/pronunțe corect, nu că nu vrea să spună și că nu trebuie corectat. Noi putem pronunța corect iar copilul va tinde spre această formă dar să nu-l apostrofăm pe această temă. Eu credeam că a-i spune forma corectă pe un ton blând este un mod normal de a-l învăța și chiar încuraja pe copil, dar se pare că lucrurile stau altfel.
Cu restul teoriilor din carte sunt perfect de-acord, dar ce nu știu este faptul dacă ele mai sunt sau nu de actualitate.
Am aflat și lucruri pe care le aplicam deja, cum ar fi că pe copii nu-i deranjează să ne lase pe noi, adulții, să câștigăm jocul dacă îi lăsăm și pe ei să marcheze câteva puncte. Eu nu voi lăsa copilul să câștige doar de dragul de a-l învăța învingător, trebuie să lupte pentru locul I.
Cu cât le vorbim mai mult copiilor, cu atât mai bine. ”Într-o familie în care abilitățile verbale nu sunt prea dezvoltate, un copil poate fi handicapat nu numai pentru că aude atât de puțin vorbindu-se, ci și pentru că, atunci când încearcă să vorbească este mai rar înțeles, prin urmare, mai rar încurajat. Dacă oamenii nu încearcă foarte mult să înțeleagă ce spune el, poate ajunge să simtă că în majoritatea timpului nu prea are rost să spună nimic”.
Am citit o teorie pe care mi-ar plăcea să o testez ascultând cum vorbește un copil catalogat la clasă ca mai slab decât alții: ”Unii dintre cei mai slabi elevi erau niște vorbitori foarte interesanți și bine informați, care puteau să discute și să aducă argumente de la egal la egal față de cei mai buni elevi din clasă”.
A fi părinți perfecți nu este cea mai bună soluție. ”Trebuie să fim conștienți că ignoranța și neîndemânarea copiilor sunt de multe ori dureroase pentru ei și trebuie să fim atenți să nu le scoatem ochii cu slăbiciunile lor. Părinții care fac totul bine mereu pot să nu fie întotdeauna exemple bune pentru copiii lor. Uneori, pentru că nu speră să ajungă vreodată la fel de buni ca părinții lor, acești copii simt că nu are niciun rost să mai încerce”.
Mă întrebam în timp ce citeam până unde duce independența pe care ar trebui să le-o dăm copiilor și cât de mult putem avea încredere în ceea ce învață singuri, fără a fi controlați. ”Spiritul independent în procesul învățării este una dintre cele mai valoroase calități pe care le poate avea un elev, iar noi, cei care dorim să-i ajutăm pe copii să învețe, fie acasă, fie la școală, trebuie să învățăm să respectăm și să încurajăm această indepedență”.
Sunt perfect de-acord cu ideea că lucrurile pe care le învățăm pentru că ne trebuie din motivele proprii, nu le uităm.
Citate notate din carte:
”Un copil nu are o dorință mai mare decât aceea de a înțelege lumea, de a se mișca liber prin ea, de a face lucrurile pe care vede că le fac oamenii mari”.
”Ar trebui să încercăm să-i învățăm că a respecta proprietatea cuiva nu înseamnă a nu atinge ceea ce nu-ți aparține, ci a trata obiectele cu grijă, a le folosi conform scopului lor și a le pune la loc”.
”Copiii foarte mici par să aibă ceea ce s-ar putea numi instinct de măiestrie.”
”Copiii nu par să se nască temători. Se pare că cei mici preiau fricile de la cei mari”.
”Copiii, în special cei foarte mici, sunt foarte sensibili la emoții. Nu există nicio îndoială că adesea sunt cruzi unii cu alții, dar dacă se află lângă un alt copil care este rănit sau foarte nefericit, curând devin și ei foarte supărați”.
”Copilul este mai capabil să-și tolereze confuzia și mult mai bun la a identifica tiparele, auzind semnalul slab prin tot zgomotul. Este mult mai puțin dispus decât adulții să tragă concluzii pripite pe baza unor date insuficiente sau, odată ce a tras astfel de concluzii, să refuze să ia în considerare date noi care nu le susțin”.
”Copiilor mici le place să știe și să înțeleagă mult mai mult decât reușesc ei să spună în cuvinte”.
”Ce este valabil la școală este valabil și acasă. Felul în care un copil înțelege lumea este nesigur și șovăielnic. Dacă îl chestionăm prea mult sau prea intens, probabil vom slăbi acea înțelegere, în loc s-o consolidăm. Înțelegerea lui va crește mai repede dacă vom reuși să avem încredere în ea și s-o lăsăm în pace”.
”Cu cât o mamă este mai receptivă la bebeșul ei, cu atât acesta se plânge mai puțin, se simte mai în siguranță și dezvoltă mai devreme încrederea”.
”Furia puternică a multor copii de doi sau trei ani provine din senzația că nu au fost înțeleși, că nimeni nu a încercat vreodată să-i înțeleagă, că li s-au ignorat cuvintele sau că acestea au fost respinse cu nonșalanță și dispreț”.
”Cum ar trebui adulții să vorbească cu copiii: sunt egali mai întâi, pentru că lucrează ca și cum ar fi colegi, sunt la fel de implicați în conversație, la fel de dornici și hotărâți să găsească tot adevărul pe care îl pot găsi. Nu putem decât să-i invidiem pe copiii care au astfel de adulți cu care să vorbească”.
”Copiii pot să învețe, învață și vor învăța limba pe care o vorbesc majoritatea celor din jurul lor. Dacă un copil crește într-un loc în care cei mai mulți oameni nu vorbesc limba standard, vom greși dacă vom încerca să-l facem să creadă că e ceva în neregulă cu felul în care vorbește”.
”Majoritatea lucrurilor pe care le învață copiii și pe care și noi le-am învățat când eram copii, le învață încercând, făcând greșeli și apoi corectând greșelile. Copiii învață prin ceea ce matematicienii numesc ”aproximări succesive”, adică fac ceva, compară rezultatul cu scopul dorit, văd unele diferențe și încearcă să reducă aceste diferențe (să-și corecteze greșelile)”. (AUTORUL SPUNE CĂ NU TREBUIE CORECTAȚI COPIII CÂND GREȘESC).
”Un copil care învață să vorbească are nevoie de o audiență curioasă, atentă, înțelegătoare. În orice moment din perioada de creștere a copiilor, aceștia se vor simți răniți dacă au impresia că noi, adulții, nu suntem interesați de ceea ce încearcă ei să spună. Pentru mulți copii, acest moment vine prea devreme.
Pierderea deprinderii și a interesului de a vorbi afectează fiecare materie din programa școlară”.
Mulți dintre oamenii cei mai educați scriu extraordinar de greșit.
”Nepriceperea de a purta o conversație poate duce și la o deficiență de citire, cel puțin a multor tipuri de scris”.
”În aproape toate școlile nu se face mai nimic pentru a-i ajuta pe copii să devină mai fluenți, mai preciși și mai abili în vorbire”.
”Devenim mai buni la a folosi cuvintele numai cu o condiție: să folosim acele cuvinte numai pentru a spune ceva ce vrem să spunem oamenilor cărora vrem să le vorbim într-un scop ales doar de noi”.
”Faptul că verific ceea ce ai învățat dovedește teama mea că, de fapt, nu prea ai învățat. Pentru copiii mici, aceste voturi repetate de neîncredere pot fi devastatoare”.
”Probabil mulți copii ar învăța mai repede să citească dacă părinții le-ar citi cu voce tare. Dacă cititul nu este distractiv și pentru părinți, și pentru copil, va face mai mult rău decât bine”.
”Copiilor le place să-i audă pe adulți vorbind chiar dacă nu înțeleg mult sau cea mai mare parte din discuțiile lor. De ce să nu fie la fel și cu cititul?
Singurul motiv bun pentru a citi cu voce tare este bucuria de a împărtăși cu copiii o poveste care vă place mult”.
”Dacă le dăm acces la o parte suficient de mare a lumii, inclusiv la viețile și munca noastră, aceștia vor vedea destul de clar ce lucruri sunt cu adevărat importante pentru noi și pentru alții și își vor croi singuri o cale mai bună în această lume decât le-am putea face noi”.
”Copiii învață cel mai bine și își amintesc cel mai mult când au nu numai libertatea de a se mișca și de a vorbi în clasă, ci, mai mult, libertatea de a alege ce, când și cum învață”.
”Una dintre cele mai importante și mai subtile abilități pe care trebuie să și le dezvolte un înotător este reflexul de a-și bloca automat gura și nasul când intră în contact cu apa. În primul an de viață, bebelușii au reflexul de a-și bloca nasul și înoată foarte ușor și natural, ca peștii. Dacă nu înoată în mod regulat, bebelușii care pot și cărora le place să înoate la un an își vor pierde acest reflex și această abilitate și vor fi nevoiți să le redobândească”.
”Prin intermediul artei exersăm atât creierul, cât și ochii și mâinile. Orice situație, orice activitate care ne confruntă cu probleme adevărate pe care trebuie să le rezolvăm singuri, probleme pentru care nu există răspunsuri în cărți, ne ascute inteligența”.
”Copiii au nevoie de ceva ce noi rar le oferim în școală: un timp de petrecut după ”bunul-plac” înainte de a începe să citească, să socotească sau înainte de a începe să încerce să memoreze adunări și tabla înmulțirii”.
”Când își urmează propriul instinct și învață despre lucrurile care le stârnesc interesul, copiii avansează mai repede, acoperă mai mult decât ne-am gândit noi vreodată să le propunem sau să-i obligăm să acopere”.
”Copiii sănătoși, care încă sunt curioși și fără teamă, nu învață așa. Învățătura nu îi limitează ci îi conduce spre multe direcții în viață. Fiecare lucru nou pe care îl învață le relevă alte lucruri noi de învățat. Curiozitatea lor crește cu lucrurile cu care se hrănesc. Sarcina noastră este să le furnizăm astfel de hrană din plin”.
”Ne hrănim cu fantezii la fel de mult cât ne hrănim cu mâncare. Ele ne deschid lumea”.
”Trebuie să începem cu ce văd, fac și știu copiii și să-i punem să vorbească și să scrie despre aceste lucruri pe care ei nu le știu”.
”Copilul este curios. Vrea să înțeleagă, să afle cum funcționează lucrurile, să aibă competență și control asupra lui și mediului lui, să facă ce vede că fac alți oameni. Este deschis, receptiv și perceptiv. Nu se izolează de lumea ciudată, confuză și complicată din jurul lui. O observă cu atenție și intensitate, încearcă să absoarbă pe toată. Experimentează. Nu doar observă lumea din jurul lui, ci o gustă, o atinge, o cântărește, o îndoaie și o sparge. Ca să afle cum funcționează realitatea, participă la ea. Este îndrăzneț. Nu se teme să facă greșeli. Este răbdător. Poate să tolereze extraordinar de multă nesiguranță, confuzie, ignoranță și suspans. Nu are nevoie ca orice situație nouă să aibă un înțeles imediat pentru el. Este dispus și capabil să aștepte ca înțelesul să vină la el, chiar dacă vine foarte încet, ceea ce se întâmplă de obicei”.
”Când vorbesc, citesc, scriu și fac multe alte lucruri, copiii sunt perfect capabili să observe și să-și corecteze cele mai multe greșeli, dacă nu sunt presați, făcuți de rușine sau speriați”.
Îndemnul meu este să lăsăm copii liberi să exploreze și să înțeleagă cultura în felul lor.
La baza învățăturii adevărate stă dragostea, nu stau trucurile și tehnicile de antrenament al inteligenței.
