Inimi cicatrizate

Am început rândul, l-am șters, l-am reînceput, l-am șters iar... și tot ce îmi vine în minte e că m-aș așeza la poalele unui copac și aș începe să plâng pentru toată durerea din lume.
Aseară am văzut filmul The Boy in striped pajamas și mi-am șifonat sufletul, azi am terminat cartea Inimi cicatrizate și mă învârt în jurul unei prăpastii.
De unde atât de mult rău, de unde atât de multă durere în lume? Mă gândesc că sunt atâția ipohondri, atâția oameni care se vaită pentru câtuși de puțin, iar de undeva din neant apar bolnavii puri, bolnavii empatici, care, cărându-și boala în brațe, vin să le spună ipohondrilor că totul va fi bine.
Max Blecher trebuie citit. Îmi doresc să strâng toți oamenii și să le pun romanul în brațe, să-l citească, să plângă toți în cor și să se-mbrășișeze pentru toate durerea care a fost și care va urma, pentru toate bolile prin care vor trece ei sau cei dragi.
Să uiți de suferința ta și să o poți curpinde pe-a celor din jur. Ce mod onorabil de-a te sfârși, de-a fi măcinat în propriul trup. Oare așa poți prinde curaj în fața morții? Cum poți trăi atât de intens atunci când moartea se apropie la fel de viu?
Citiți Inimi cicatrizate, citiți Max Blecher. Sau recitiți. Veți vedea, veți învăța că în fața durerii, în fața inevitabilului sfârșit, omul poate fi demn, suportând cu decență fiecare lovitură.