Luna şi focurile

Astfel, structurarea pe doua planuri narative, unul al copilariei si unul al maturitatii este ceea ce ofera romanului o simetrie naturala, izvorita din autenticitate. Pe de-o parte, tinar fiind, sint amintite dorinta de aventura si bucuria serbarilor cotidiene, iar pe de alta parte, maturitatea este acea virsta a deziluziei si a regretului, pentru care Pavese a fost intr-atit apreciat. (...) Fara sa fie un roman neaparat dificil in procesul de lectura, Luna si focurile spune mult mai multe decit s-ar putea crede la o prima privire, motiv pentru care nici ca as putea sa nu il recomand cu toata hotarirea. Unul dintre cele mai frumoase romane pe care le-am citit, ale carui personaje Irene, Silvia, Santa, Cinto alcatuiesc o lume ce pare sa fi fost, cindva; a suivre!

Dupa Al Doilea Razboi Mondial, Tiparul se intoarce in satul sau natal din Italia, dupa ce a colindat lumea din dorinta de a cunoaste cit mai mult si de a se imbogati. In cel mai frumos roman de Cesare Pavese, te intorci in copilarie, iti amintesti ca si tu ai auzit cindva batrini vorbind despre secretele pamintului sau ca ai avut prieteni de-o virsta cu tine pe care ani la rind nu i-ai vazut. Tiparul se intoarce parca in copilaria lui de orfan ca sa inteleaga lumea pe care degeaba a strabatut-o in lung si-n lat, se intoarce rememorind chipurile oamenilor de altadata si descoperind ca vietile se compun, fara sa-ti dai seama, din intimplari de neuitat.

După 71 de ani de la apariție, acest roman al păstrării memoriei oricît de dureroase nu numai că „rezistă”, dar pare să fi cîștigat în timp, printr-un curios efect de îndepărtare a perspectivei, de pe urma căruia amănuntele de circumstanță dispar. Ceea ce rămîne e esențialul – cuprins aproape miraculos în Luna și focurile.

Locul unde ai copilărit îți va fi mereu întipărit în inimă. Fie că ai avut o copilărie fericită și fără lipsuri sau din contra, acasă e locul unde te simți cel mai confortabil și cel mai în siguranță. De ce? Poate pentru că acel loc ți-a fost mereu alături și te cunoște cel mai bine, îți știe trăirile, amintirile, te cunoaște de când erai mic, știe cum ai crescut și prin câte ai trebuit să treci. Acasă este locul ce stă mărturie că ești om, e locul unde bătăile inimii și mușchii corpului se relaxează. Acasă e un culcuș cald pentru suflet, e un sentiment ce-ți aduce zâmbetul pe buze și pace în gând.

Copilăria lui Anguilla, personajul principal al poveștii de față, nu a fost prea fericită. Fiind un bastard, acesta a fost luat în grijă de o altă familie pentru simplul fapt că primeau un ajutor bănesc în plus de la stat, și nu pentru că și-ar fi dorit încă un copil în mijlocul lor. Imediat ce a prins putere, acestuia i s-au întrebuințat diferite treburi prin curte, așa că nu era ca și cum face parte din familie, ci era mai mult o slugă. Primea hrană și-un acoperiș deasupra capului, însă nu și căldură sufletească.

Se ruga din ce în ce mai mult să crească mai repede pentru a putea părăsi satul natal și pleca în ținuturi unde să-și poată croi altă soartă. Astfel, va reuși să le demonstreze celor ce l-au adoptat dar și tuturor celor din jur că poate mai mult, că nu-i doar un bastard. Iată că anii au trecut, a lăsat în urmă zona sa de origine din Italia, Langhe, și a ajuns tocmai în America. A reușit în cele din urmă să găsească un loc bun de muncă ce i-a adus bani suficienți cât să ducă o viață prosperă.

Acum când e mândru de ceea ce-a ajuns, se reîntoarce în satul său natal. Dorește să revadă casa în care a copilărit, oamenii ce l-au văzut crescând, dealurile ce le-a colindat, însă rămâne dezamăgit. A uitat că lumea nu stă în loc pentru el. Anii și vremea nu au trecut doar peste el, ci și peste acele meleaguri. Casele s-au dărâmat, oamenii au murit, chiar și drumurile, câmpiile s-au schimbat, nu mai sunt cum le știa el. Singurul care i-a rămas din sat e prietenul său din copilărie, Nuto. Împreună cu acesta deapănă amintiri și reia drumurile din copilărie. Nuto îl pune la curent cu tot ce s-a întâmplat prin sat cât timp Anguilla a fost plecat, iar inima acestuia din urmă se umple de tristețe.

Cartea e scrisă impecabil, aproape melodic. Sentimentele ce le trăiește Anguilla când se întoarce în satul său natal sunt atât de emoționante, încât n-ai cum să nu suspini alături de el. Ce rost are să aduni de toate când nu mai ai la cine și la ce să te întorci? Locul natal e pentru om cum sunt rădăcinile pentru un copac. Așa că, atunci când acesta nu mai e, nici omul nu-și mai găsește echilibru, devine dezorientat și fără susținere. Învățăturile ce le putem scoate din carte sunt simple, dar profunde. Niciodată să nu uităm de unde am plecat, să nu uităm de cei pe care îi lăsăm în urmă, căci vin vremuri când acestea nu vor mai fi. Dacă nu le prețuim atunci când le avem, vom plânge amar și degeaba după.

“Cine ar putea să-mi spună din ce plămadă sunt făcut? Am cutreierat destul prin lume și am aflat că omul e plămădit bine pretutindeni și cam la fel, și tocmai aceasta este pricina pentru care câte unul obosește și vrea să prindă rădăcini pe undeva, să-și găsească un sat și o bucată de pământ, încât plămada din care e făcut să prețuiască și să dăinuie ceva mai mult de o clipită.”

“Un sat înseamnă să nu fii singur, să știi că în oameni, în ierburi, în pământ e ceva din tine care și când nu ești de față stă și te așteaptă. (...)Asemenea lucruri se pricep cu timpul, după ce ai trecut prin toate. Și e cu putință oare ca la patruzeci de ani, după ce am văzut lumea întreagă, să nu știu încă ce este satul meu?”

“De ce adică să fie câte unul care să n-aibă nici nume, nici casă? Nu suntem toți oameni?”

“Aștept să-și ia inima în dinți, să scape de greutatea care-l apasă. Am observat întotdeauna că omul, dacă-i dai timp, golește sacul.”

“De ce trebuie ca unul să aibă până nu mai poate, iar altul nimic?”