Septembrie

Moartea si iubirea sint cele doua teme majore care se impletesc in cel mai nou roman semnat de Jean Mattern, Septembrie (Polirom, 2015). Ceea ce-l particularizeaza si il scoate in evidenta din marea de romane care se construiesc zilnic cu aceleasi subiecte este un eveniment despre care s-a scris prea putin in ultimii ani in forma literara: Jocurile Olimpice de vara de la Munchen din 1972, cele in care si-au pierdut viata unsprezece sportivi si antrenori israelieni, in urma unui atac terorist. E interesant unghiul din care Mattern trateaza tragicul eveniment, o perspectiva personala (a naratorului, desigur) si, de aceea, extrem de eficienta. Istoria fictionalizata, un omagiu discret adus victimelor, reimprospateaza memoria cititorului si-l tine in roman chiar daca deznodamantul este cunoscut a priori.

Însă Jean Mattern nu caută să ne ofere o exorcizare totală a faptelor sau a idealurilor acestora, ocupîndu-se mai mult de supraviețuitorii atentatului, dar și de victimele acestuia, așezînd simțirile post-traumatice într-un ținut gloduros situat între două garduri de sîrmă ghimpată. Poate ca o polemică a sufletelor îndurerate sau ca un strigăt al ființelor simple care nu pot înțelege de ce dumnezeul oricărei religii poate permite ca asemenea atrocități să se întîmple. Nu, nu este vorba despre ateismul deznădejdii și nici despre imprecații șerpuitoare adresate divinității sau hazardului. Poate că este vorba doar despre trăirismul celor care vor privi întotdeauna după umăr, al celor care vor tresări la orice zgomot imprevizibil, mai mereu suspinînd oclusiv în temnița spaimei împămîntenită în subsidiarul gîndurilor mărturisite doar pe jumătate. de obicei cu jena eroului care nu are nevoie de decorații pentru a simți că a făcut ceva pentru patrie.

„Septembrie” de Jean Mattern a apărut la editura Polirom în 2015 și este, din ceea ce știu eu, a treia carte a autorului francez tradusă în română, după „Băile Kiraly” (2009) și „Lapte și miere” (2011).

Jean Mattern este, cel puțin pentru mine, o figură oarecum exotică și demnă de admirat: lucrează la Gallimard, mon Dieu!, unde se ocupă de cărțile din colecția de literatură străină; „Băile Kiraly” are cuvânt înainte de Gabriela Adameșteanu, și tot ei îi mulțumește autorul, în primul rând, la finalul lui „Septembrie” – iar eu iau asta personal, pentru că e frumos că există o asemenea relație profesională între un francez și un român.

Spre rușinea mea, nu știam despre evenimentele din septembrie 1972 de la Munchen. Așa că am întâmpinat cartea ca pe un exercițiu de imaginație în totalitate, fără să știu că evenimentele respective chiar avuseseră loc cu aproape 20 de ani înainte de nașterea mea. Pe la ultimele pagini l-am întrebat pe prietenul meu dacă știe să fi existat într-adevăr acel atentat, și așa am aflat că da, niște sportivi chiar au murit pentru idealurile tâmpite ale altora.

Jocurile Oplimpice de Vară de la Munchen au reunit o mulțime de sportivi și jurnaliști care doreau și sperau să facă performanță, fiecare-n domeniul său. Sportivii aveau de demonstrat calitățile fizice, jurnaliștii pe cele intelectuale, relatând cât mai atrăgător despre recordurile stabilite de către sportivi. Iar Germania avea de demonstrat că putea, voia și știa cum să protejeze oamenii și umanitatea, ca să nu vorbim chiar de evrei, cei care au fost, în final, victimele atentatului. Teroriști au pătruns în clădirea de pe Connolystraße nr. 31, au luat ostatici 11 israelieni pe care, ulterior, i-au ucis, cauzele fiind, după cum reiese și din carte, un amestec în care se poate introduce și nepriceperea poliției care trebuia să-i salveze pe captivi.

Lăsând istoria pură deoparte, cartea lui Jean Mattern spune povestea acestui Septembrie Negru din perspectiva lui Sebastian Craig, personaj principal și narator care își duce existența pe două planuri: unul este cel al jurnalistului care trebuie să relateze despre sporturi la care nu se prea pricepe și care, apoi, trebuie să descopere ce și cum să transmită legat de luarea de ostatici și ulterioara ucidere a acestora, iar celălalt este cel al bărbatului căsătorit care își descoperă latura homosexuală cu ajutorul tandru, emoționant și inexplicabil al unui coleg de breaslă, Sam Cole. Pe un plan e ceea ce cei doi aleg să aibă între ei („-Ce se întâmplă între noi, mai exact?”, întrebase Sebastian, iar răspunsul ezitant al lui Sam poate descrie și rezuma, de fapt, orice relație de pe lumea astea, fie ea intimă sau nu: „Ce vom hotărî noi, cred.”), iar pe celălalt sunt tragedia, suferința, nedreptatea acelui septembrie al micilor și marilor schimbări.