Sertarul cu ură

Nu prea poți detașa scriitorul de om și viceversa. Pornesc de la ideea asta pentru că pe mine nu m-a dezamăgit nici scriitorul, nici omul din spatele Sertarului cu ură. Firește că detașarea scriitor-om, om-scriitor este discutabilă, dar referindu-mă acum la poezia biografică regăsită în volumul de față, pot afirma cu tărie rândul de început. Citisem pe net câteva poezii de-ale Ancăi Zaharia, mi-au plăcut, așa că am cumpărat întregul Sertar(cu ură) și l-am deschis. De-a lungul paginilor am mers dintr-un spațiu în altul(urban/rural) și-am trecut dintr-o stare în alta. Am râs alături de ea, cea care a știut că trebuie să plece când i-a fost recitat Shakespeare(și când mi-ai recitat și Shakespeare/ acel bărbat pe care toți îl admirăm/ și nimeni nu îl înțelege/ am știut că trebuie/ să plec), am gustat ironia (eu am nevoie/ de sfaturi de viață/ pentru a le ignora pe toate ), am simțit ura(în gara din miercurea ciuc nu vreau/ să mă întorc să mai trec pe acolo/ vreodată în viața mea/ iar dacă fac copii o să îi fac atei/ sau mai bine sataniști și/ le spun că acolo locuiește dumnezeu), însă cel mai important este că i-am auzit vocea în timp ce-am citit, fapt care mi s-a întâmplat doar la câțiva scriitori(unii morți, alții vii, unii vii tocmai pentru că-s morți,iar alții morți tocmai pentru că-s vii). Anca Zaharia reușește să transpună realitatea în poezie și poezia în realitate. Totul e sincer, verosimil, clar și lucid, iar pe mine nu m-a dus cu gândul la Bacovia, ci la Bukowski... dacă tot umblă vorba-n târg.