Un gest de iubire

Cine a spus că iubirea e simplă și că există doar un mod de a o exprima? Exact, nimeni. Uneori ai zeci de suișuri și coborâșuri până să simți o frântură din ea, alteori durează ani până să o găsești și să o recunoști. Fiecare o simte așa cum are nevoie și o găsește exact sub forma în care o caută. Nu e greu de înțeles, nu e greu deloc. Iubirea e unică și se exprimă diferit, la fel ca și noi, oamenii.

Probabil și tu ți-ai făcut deseori alte așteptări de la o carte după ce i-ai citit titlul. Eu pățesc des așa și mă mir că încă nu am învățat din asta. Aș putea spune că m-am lăsat păcălită și de titlul cărții lui James Meek (desigur, aș fi putut să-i citesc descrierea și mă lecuiam, însă se pierdea tot farmecul, probabil). Așteptam să citesc o carte soft, o poveste tandră, una care să-mi mențină zâmbetul pe chip pe toată durata lecturii, dar nu a fost așa.

James Meek ne aduce în prim plan două comunități din Siberia de după Primul Război Mondial, una formată din soldați cehi ce vor să se întoarcă acasă, cealaltă din oameni castrați (bărbații aveau tăiate organele genitale, femeile sânii) ce sperau la o lume mai bună, lipsită de tentații și răutate. Conducătorii celor două comunități sunt pe atât de diferiți, pe atât de asemănători. Matula, conducătorul soldaților cehi, luptă pentru a ajunge acasă. Gleb Balașov, conducătorul sectei de castrați, face orice pentru a schimba lumea. Unul calcă pe cadavre, altul taie tot ce-l duce la păcat. Ambii cred că gesturile lor sunt conștiente și responsabile, că fac totul pentru un scop bun și că mijloacele sunt mai puțin importante. Poate că greșesc, poate că nu. Fiecare privește în alt mod viața și felul de a-i face față.

Fiecare comunitate își vede de treaba ei până când apare Samarin. Acesta agită apele mărturisind că a fugit din Grădina Albă (un lagăr de muncă) și că este urmărit de un canibal, numit Mohicanul, canibal ce e responsabil și de câțiva membri de-ai lor, găsiți de curând fără viață. Teroarea se instalează în comunități și fiecare face tot ce-i stă în putință pentru ca membrii săi să scape teferi.

Pe lângă Samarin, mai e un personaj ce tulbură liniștea din comunități, și anume Anna Petrovna, fosta soție a lui Balașov. Ea speră ca tatăl copilului ei să se întoarcă în sânul familiei și să-și părăsească secta, însă în același timp caută mângâiere în Mutz, locotenentul comunității cehe. Îi zăpăcește pe amândoi, astfel încât și lui Balașov îi e greu să-și mențină statutul de castrat, și lui Mutz îi e greu să se concentreze asupra planului de a-și duce oamenii acasă.

E nevoie de ceva pentru a restabili echilibrul în aceste comunităti. E nevoie de adevăr și de un gest de iubire. Care-i adevărul și cine se încumetă să facă gestul pentru a-i salva pe toți? James Meek ne pune să căutăm răspunsurile în povestea lui plină de istorie, tulburare, sacrificiu și iubire. Totuși, mi s-a părut o carte mai mult dură decât profundă, dură în sensul în care se fac mult prea multe sacrificii pentru supraviețuire, sacrificii care aduc mai multă durere decât alinare și iubire.

„Să aibă amintirea atât de puțină însemnătate când ajungi să pui preț pe prezent?”

“Nici un animal nu poate păcătui. Doar omul poate. Omul e stăpânul calului, dar nimeni nu e stăpânul omului, cu excepția omului însuși, așa cum a voit Dumnezeu. Dumnezeu așteaptă de la om să se stăpânească pe sine, să înțeleagă calea de-a se aduce pe sine înapoi la ascultare și neprihănire și dragoste, să fie un înger în Paradis. Ceea ce poate fi îngăduit la un armăsar nu poate fi îngăduit la om, pentru că îndărătnicirea omului e fioroasă și crudă, iar dorințele și ambițiile lui – ticăloase.”

“Viața doare. Cu cât trăiești mai mult, cu atât doare mai tare.”

“Poate că a fi civilizat înseamnă nu să te silești să-ți placă oamenii indiferent de cum arată, ci să te silești să nu te mai întrebi dacă felul cum arată contează ca să-ți placă.”

“Moartea dădea vieții frumusețea finitului, frumusețea liniei de hotar, și viața, fie și o secundă din ea, făcea ca moartea să fie neînsemnată.”