Copiii lui Marcel

Copiii lui Marcel este un roman ce prezintă peripeţiile unei femei care a renunţat la jobul de la corporaţie pentru a se apuca de agricultură. O însoţesc partenerul și vărul acestuia. Ei ajung să împartă o casă dintr-o zonă pitorească din Buzău. Aici încep să descopere o lume unde legendele și realitatea se contopesc la graniţa cu paranormalul. Sătenii cred în spiritul unui copil pe nume Marcel. Superstiţiile lor se împletesc trepidant cu niște întîmplări stranii, inexplicabile.

Nu că m-aș fi gîndit că scriu o carte. Voiam să fac o proză scurtă – ceva despre o fată și tatăl ei – dar, cu toate cafelele de peste zi, la un moment dat m-a apucat somnul. „Ei, asta e, o termin mîine“, mi-am zis. Dacă nu am terminat-o a doua zi și nici în săptămîna următoare și nici măcar în anul care a venit, a fost pentru că am descoperit în scris cea mai amuzantă și eliberatoare activitate din lume. Nu aveam nici un plan. Habar n-aveam, de la o noapte la alta, ce urmează să se mai întîmple. După ce se duceau toate treburile zilei, îmi luam o cafea sau o bere și mă așezam la masa din bucătărie. Inventam întîmplări și personaje. Dacă mi se părea că acțiunea trenează, mai omoram pe cineva. De cîteva ori mi-a fost lene să povestesc și am desenat. Am scris cum scriu copiii, cu fericire și iresponsabilitate.

Debutul aparent lejer nu anunță în nici un fel gravitatea subiectului, care se va insinua pînă la final, deturnat continuu de imaginația autoarei, inepuizabilă în a inventa noi detalii insolite ale aventurilor comunității marcelote. De la caracterizarea sătenilor prin întîlnirile cu bețivii de la crîșmă, trecînd prin scrisorile de motivare ale autodeclaraților fii ai lui Marcel, la schițele viitoarei case la care contribuie democratic toți membrii comunității, masa textului literar integrează și to­pește omogen epistole, e-mailuri, rapoarte de securitate, scriptul unui film documentar, pînă și desenele noii case etc. Oralitatea scriiturii dă veridicitate personajelor și universului lor. Bășcălia, scepticismul, blazarea, naivitatea sînt semnele lumii românești, subversiv confirmate de comentariile din off ale protagonistei naratoare. Totuși, în spatele ironiei seci, cititorul simte empatia autoarei față de grupul personajelor. Închizi cartea și te întrebi dacă pandantul lucidității cu care sînt descriși „marceloții“ nu e iubirea. Re­cunoști în ei caracterul indestructibil al românilor: isteți, dar comozi, întreprinzători și lași, cu puțin spirit critic, dar orgolioși, docili și șmecheri, capabil de entuziasm și sacrificiu pentru un ideal. Așadar, demni de mîntuire? Cartea e scrisă cu înțelegerea slăbiciunilor oamenilor, e despre noi și mai ales despre perpetua iluzie a salvării colective printr‑o utopie imposibilă.

Cu o bogată experiență în adaptări radiofonice, Ema Stere a produs timp de nouă ani, cu multă cafea, după cum mărturisește, și cu pixul pe hîrtie, un roman proaspăt, cu un umor discret, care mi l-a evocat pe Vlad Mușatescu, dar cu tematici actuale și relevante social: comunități utopice, mirajul vieții eco, conspiraționiști, rock, hipstereală, case self-made, agricultură organică. Autoironia minează permanent tot acest fundamentalism bio, făcîndu-l nu doar pasabil, ci și agreabil.

Cartea nu a pornit ca o carte, ci ca o proză scurtă – o idee mică, rămasă nespusă pînă la urmă în cele peste cinci sute de pagini, dar care continuă să mă urmărească. Voiam să scriu o povestire despre iubirea nesfîrșită dintre un tată și fiica lui. Urma să fie un text de la coadă la cap: fata a făcut o prostie, habar n-aveam ce, și îl cheamă pe taică-său să o recupereze de pe unde a ajuns ȘI EL VINE. Asta era toată ideea. M-am apucat să scriu și pe urmă m-am gîndit: totuși, ce prostie a făcut fata? (…) Prima frază a romanului, adică sfîrșitul, s-a scris în prima zi. De multe ori, m-am gîndit să schimb totul, dar era singurul parcurs natural al unei asemenea povești.