Lăptarul

Lăptarul, un roman de Anna Burns care stă să apară la Editura Polirom (…) e o carte scrisă minunat, cu o temă captivantă: povestea unei adolescente hărțuite de un luptător pentru independența Irlandei de Nord în anii 1970. E acolo o enclavă ciudată, o lume descrisă în priză directă, cu o tensiune extraordinară, iar stilul în care e scrisă, stilul chiar face toți banii. Eu am redactat cartea, așa că am citit-o în paralel și în engleză, și în română, și zic așa, cu gelozie admirativă, că traducerea Mihaelei Ghiță e absolut superbă – și asta chiar era o carte greu de tradus. Eu aș propune-o la toate premiile pentru traducere din engleză.

Lăptarul este povestea unei tinere din timpul conflictului nord-irlandez de la sfîrșitul anilor ’70, în care tulburările specific adolescentine – supărări din dragoste, neînțelegeri cu părinții, prietenii trădate – sînt grefate pe cele teribile pe care le traversează țara. Totul este, însă, criptat, iar cifrul în care este spusă această poveste, în care viața cotidiană este marcată de absurdul spaimelor și interdicțiilor, în care numele și denumirile sînt codificate pentru a recrea atmosfera unui univers opresiv, a presupus o rigoare și o atenție pentru detalii specială. În aceeași măsură, în orele lungi de lucru, umorul absolut fermecător cu care este scrisă a reprezentat o supapă extraordinară. În traducere, mulțumită, nu în mică măsură, redactării extraordinar de atente a lui Radu Pavel Gheo, a căpătat limpezime, fără ca, sper eu, să-și fi pierdut din originalitate și din farmec. Scriitura Annei Burns debordează de vitalitate și de umor și sper că acest lucru se va simți și în română. Nu este o lectură ușoară, dar cititorilor le promit, pe cuvînt de fost pionier, că vor descoperi o scriitoare fascinantă.

E una dintre cele mai bune și mai dure cărți pe care le-am citit în ultimul timp, o carte al cărei univers acaparator, mîlos, sufocant conține o mărturisire deopotrivă despre o bucată de viață și despre o lume: Irlanda de Nord, anii ’70. (…) Romanul Annei Burns vorbește despre cum se propagă o minciună, despre cum zvonul asediază, sufocă, strangulează, mortifică. Impecabil scris, într-un joc al temporalităților minimale, care refuză derularea pe orizontală pentru a amplifica senzația de neputință, de fanatism, de alunecare în gol, mi-a amintit de peliculele lui Lars von Trier și de Vînătoarea lui Craig Zobel.

Lăptarul e un roman realist infuzat de plăcerea (și urgența) digresiunii, latură pe care foarte mulți critici au reamarcat-o, un roman de idei și un roman al formării, un roman al absurdului în care o minte tînără și proaspătă încearcă să găsească o logică, aspect care, la fel, i-a făcut pe mulți critici să traseze o apropiere între Burns și proza lui Beckett. Este un roman fără vîrstă, apropiat unei distopii atwoodiene (Povestea cameristei a fost menționată, adesea, pentru această direcție), dar și un roman feminist și politic, care, dincolo de problematica dificilă pe care o deschide și o analizează, e plin de umor, de personaje atașante, cu mici ciudățenii personale, de idei și de povești (povești de dragoste, inclusiv) spuse cu originalitate, căldură și înțelegere. E o carte cum rar apar, una care e, iată, foarte inspirat tradusă și la noi, foarte limpede la lectură, directă, pasionantă și necesară.

Romanul aces­­ta al ei e însă impregnat de specificul istorico-politic al zonei din care provine și e încă o dovadă că talentul literar poate trans­la subiecte locale de la margine spre centrul de interes al cititorilor din orice parte a globului. (…) Situațiile absurde, sufe­rința, deriva, precum și raportările istorice, ideologice, sociale, religioase sînt înglobate într-o povestire cu tensiuni bine calibrate, nu lipsită de umor negru. Stratigrafia trecu­tului, cu tragedii familiale, uri vechi, atroci­tăți, fanatisme se vede ca într-o tăietură de bisturiu pe un corp bolnav, al cărui rău nu poate fi extirpat.