Râsul

Douăsprezece povestiri despre rîs: rîsul care vindecă, rîsul care salvează în situații limită, rîsul prostesc, rîsul care te învață ceva despre viață, rîsul de tine însuți, rîsul fără nici un rost. (...) Sînt multe feluri de a rîde în aceste povestiri, dar ceea ce au în comun este că, în fiecare dintre ele, rîsul te ajută să nu plîngi.

După cum spune și titlul colecției în care a publicat, se pare că o parte însemnată din poveștile Dorinei Rusu provin din experiențe proprii, chiar dacă eroina comună a acestora are numele de Otilia. Aceasta urmează cumva parcursul personal și profesional al autoarei, de la copilărie pînă la primele experiențe ca ziarist, descriind cu umor, dar și cu amărăciune felul în care cei de vîrsta ei și-au trăit primii ani ai vieții în comunism, pentru a se răscula și revolta împotriva noii societăți construite în post-comunism de aceleași personaje malefice.

Am citit cartea aceasta în cîteva ore și singurul regret este că nu a fost mai lungă. Mi-ar fi plăcut să mă delectez mai mult timp cu astfel de proze care stîrnesc, deopotrivă, rîsul și plînsul. Titlul are nuanțe înșelătoare. Acel rîs vine, așa cum și moto-ul subliniază, pentru a contracara plînsul. Și-am rîs de multe ori fără să mă pot opri, chiar dacă subiectele povestirilor aveau suficient de multă tristețe și o consistentă doză de dramatism. Douăsprezece povestiri cuprinde acest volum și în ele se amestecă o sumedenie de emoții, căci fiecare povestire se țese în jurul unei amintiri, al unui moment ancorat bine în memoria afectivă și faptică. Și, așa cum se întîmplă adesea cînd privești în urmă, se întrevede un tîlc acolo unde, cîndva, fuseseră doar trăiri, pentru că memoria are darul de a transforma, de a trece totul printr-un filtru. Aș citi și reciti oricînd astfel de proze și nu ezit a le recomanda iubitorilor de proză scurtă și nu numai. Se spune că a scrie povestiri poate fi mai dificil decît a scrie un roman, pentru că într-o povestire trebuie să surprinzi esența și nu ai spațiul nemărginit pe care ți-l oferă romanul. În cîteva pagini sau zeci de pagini, să redai o lume prin ceea ce o definește sau să dai viață unui personaj pe care cititorul să îl vadă în ansamblul său, cu bune, cu rele, cu tot ce are – nu poate fi chiar ușor. Și totuși, citind Râsul, nu percepi deloc efortul, povestirile curg, depănate de o voce sigură, înzestrată cu acest har al povestirii.

E mult timp de cînd privesc lucrurile și întîmplările din jur ca și cum ar trebui să scriu despre ele și adun povești, dar au trecut aproape douăzeci de ani fără să scriu aproape nimic. Ocupațiunea mea mintală a fost la alte prostii, vorba lui Moromete. E adevărat că mi-a plăcut și ce am făcut în timpul ăsta, cînd am fost mai mult sau mai puțin aproape de politică, sau în societatea civilă, și îmi place chiar și în CNA, deși instituția nu e deloc ceea ce ar trebui să fie. Dar, la drept vorbind, toate acestea m-au îndepărtat de scris. Nu mai aveam nici încredere. Abia anul trecut, prin noiembrie, după ce am fost, ca turist literar, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT), am avut curaj să mă apuc într-adevăr de scris. Faptul că am întîlnit și am ascultat atîția scriitori, că am putut să uit, pentru puțin timp, de realitatea de fiecare zi, m-a făcut să văd lucrurile dintr-o perspectivă nouă și să văd o posibilitate acolo unde înainte era doar un gînd. Degeaba construiam povești și personaje în minte, dacă nu scriam. Așa că, după ediția FILIT de anul trecut, am început să scriu. Nu știu încă ce voi face după FILIT-ul de anul ăsta, pentru că abia s-a terminat. Știu însă că am adunat în toți anii ăștia multe povești și că, într-un fel sau altul, le voi spune.

Pe coperta a patra a cărții, Neculai Constantin Munteanu scrie, la sfîrșitul recomandării sale despre povestașa Dorina Rusu: „De citit”. Aș adăuga „Neapărat!”, deși dacă N.C. Munteanu a venit din Germania anume ca să-i lanseze Dorinei Rusu povestirile din acest volum, poate că acest „Neapărat!” al meu se subînțelege.