Dama de cupă

În Dama de cupă, Iulian Ciocan demască „dușmanii interni”, invizibili, sondează conștiința vinovată a basarabenilor, ale căror păcate se vor absorbite în abisul unui cataclism de proporții. Un roman acid, cu tentă vaticinară, născut în trena unei realități ce ne desfigurează.

Pot spune, pentru că tot veți afla aproape de la început, că este vorba despre posibila scufundare a orașului Chișinău într-o groapă apărută misterios lîngă casa unui funcționar corupt de la Primărie. Relatatea începe din perspectiva acestuia, dar nu se oprește aici, pe rînd, apar alte perspective, a primarului la fel corupt, a politicianul cu mutră de maimuță, a unor pensionari victime potențiale – sau reale! –, ale activiștilor civici și politici sui generis, a jurnalistei fără mamă, fără tată, a unui filosof, ba chiar și a „prozatorului minimalist Iulian Iordăchescu”, în care nu e greu să citim autoportrerul ironic al autorului. De altfel, romanul poate să fie unul cu cheie, dar asta nu are chiar nici o importanță. Rezistă la lectură și fără să ai chei, ba chiar va rezista multă vreme de acum înainte. Romanele de pînă acum ale lui Iulian Ciocan erau realiste. Și acesta este cît se poate de realist în detalii, personaje, atmosferă etc. Doar că glisează puțin spre fantastic, „fantasticul banalității” despre care vorbea Lucian Raicu în cazul lui Gogol, și spre simbolic. Și să nu uit secvențele de un grotesc nebun. Mi-au plăcut toate romanele de pînă acum ale lui Iulian, desigur cele trei citite, dar pe acesta n-am reușit să-l las din mînă pînă la sfîrșit. Cît privește sfîrșitul, este destul să amintesc că o mică crăpătură începe să apară și în fața casei unui primar dintr-un sat din apropierea Chișinăului. Și nu cred că răul se oprește la Prut, poate e bine să ne uităm și noi la intrarea în casele edililor noștri! Să sesizăm pericolul din vreme!

Dama de cupă e un roman în care am încercat să spun ceva esenţial despre lumea în care trăim astăzi. E un roman distopic, dar şi metafizic, poliţist, politic, de aventuri. O groapă care se tot lărgeşte pune în pericol existenţa oraşului Chişinău şi numai un funcţionar corupt din primărie, Nistor Polobok, poate să oprească distrugerea urbei de pe malurile Bîcului, dacă scapă de un păcat legat de o misterioasă damă de cupă.

Din acest punct, cu dese intertextualităţi, cu umor, ironie şi cu un ochi critic la adresa mersului „moldovenesc” al lucrurilor, Iulian Ciocan s-a folosit de groapa care stă să înghită nu doar palatul lui Nistor Polobok, ci întregul oraş, pentru a scoate în evidenţă nevoia unui moment zero pentru o societate care se autodevorează prin corupţie şi imoralitate. Atent cu personajele sale, pe care le caracterizează deseori mai ales prin nume şi aspect fizic, Iulian Ciocan populează o lume mizerabilă, aflată, fără să-şi dea seama, pe marginea prăpastiei. Pe Nistor Polobok îl foloseşte ca pe un apostol pe care nu-l mai crede nimeni din cauza istoricului său de om corupt. Un apostol care, deşi se căieşte, nu mai este ascultat de nimeni. Dama de cupă trimite la Dama de pică a lui Puşkin, nu doar prin nume, ci şi prin evoluţia personajului principal. O chestiune frumoasă, ce ţine de valoarea scriitorului şi de plăcerea cititorului pasionat, care va găsi un background livresc bogat în acest roman scurt, dar şi alert, amuzant, dar şi amar.

Satira necruţătoare şi absurdul halucinant se împletesc în romanul scris de Iulian Ciocan. Personajul central, un funcţionar corupt din Chişinău, observă terifiat şi neputincios un crater apărut în faţa somptuoasei vile ridicate cu bani sifonaţi de la buget. Craterul se tot lărgeşte, ca urmare a unui păcat mai vechi. Pe măsură ce asistă disperat la mărirea craterului ce ameninţă să înghită oraşul, protagonistul devine martorul unor întîmplări care mai de care mai ciudate. Primarul corupt al Chişinăului ajunge la spital în stare gravă după ce oamenii rămaşi fără case iau cu asalt primăria, iar un bibliotecar se lasă păcălit de un escroc, fondator al Partidului Anti-Groapă.