Mort în Patagonia

Însă trebuie spus că niciodată n-a fost Daniel Vighi cuprins de o așa frenezie a povestitului, niciodată fantezia sa nu a fost mai liberă, fraza n-a fost mai lichidă, mai naturală, mai „ușoară”. Intrat în ritmul și-n logica povestirii sale, citești sub impresia unei abundențe inepuizabile. Cum se pot sfîrși toate acestea, te întrebi, fără să ți se pară că finalul decupează arbitrar dintr-o materie infinită? Or, întreaga construcție a unui roman ce parcă urmează să avanseze în toate direcțiile, ca o corabie în furtună, rezidă în tonalitatea ultimei sute de pagini, ce lasă peste comedia neoțiganiadei marine o lumină cernită, de lume în extincție. Coloniștii spanioli din Patagonia, apoi coloniștii de toate națiile, ajunși în valuri timp de cinci veacuri, împreună cu personajele pe care Vighi le aduce pe vasul său imaginar din Radna și din împrejurimi, împreună, în fine, cu autohtonii patagonezi sau cum se vor fi numit ei, sînt răpuși de maledicția patagonică într-un genocid ficțional final și, cine știe, poate unul real (trebuie verificat în biblioteci sau pe google). Iar celor ce refuză să moară în poveste, morți fiind deja, dar cît se poate de activi totuși, naratorul le aplică o lopată și termină cu ei, „le trag una în scăfîrlie fără pardon..” Peste biblioteca centrală se lasă seara, bibliotecarele sting neoanele, iar naratorul își încheie misiunea și se retrage în întunericul non-ficțiunii. Spectacolul a fost superb.

Romanul e cu două desfășurătoare, două aripi narative. Una cunoscută, care face parte din anecdoticul vehiculat, adesea, de autor. Sînt acele povești pe care-i place să le împărtășească. Cu același chef, de fiecare dată. Alta, situată-n necunoscut, cu grade diferite de înțelegere a textului. Îl conduce pe cititor prin lumi neștiute, îl învață cum să trăiască altfel de cum a fost obișnuit prin școală. Cititorul său, conectat la era internetului, navighează cu toți membrii echipajului de pe goeleta Speranța. Romanul său e polisemantic. Navigarea e, în acest roman, pe orice aripă a narațiunii ne-am situa, triadică. Una dintre coordonate surprinde complexitatea limbajului marinăresc, deschizîndu-se înspre cucerirea unor ținuturi. Aici apar conchistadorii și aventurile lor (Magellan, Columb, Pedro da Gamboa). Altă coordonată e asimilată limbajului informatic, ține de lumea infinită a informațiilor obținute prin internet. A treia coordonată împinge călătoria spre actul propriu-zis al lecturii, e aria livrescului, a tot ceea ce ține de carte.

În mod cert, noul roman al lui Daniel Vighi, Mort în Patagonia, este un adevărat tur de forță pentru cititor - și probabil la fel a fost și scrierea lui. Romanul e o călătorie imaginară, cu centrul de comandă în Biblioteca Centrală Universitară din Timișoara și cu scopul de a-și conduce personajele într-o repetare a aventurii colonizării Patagoniei. Personajele care formează această armată/echipaj al goeletei Speranța sînt aproape toate pitorești: români, țigani și unguri, lumpeni și aristocrați, moși, babe și juni imberbi, vii și morți, unii foste personaje ale altor cărți (ale autorului sau ale altor autori), toate colorate, cu trecuturi vii și amprente care se rețin. Inițial personajele acestea fabuloase se adună sub mărul falnic al unei babe (Chițorana) de pe strada copilăriei autorului, sub comanda căpitanului Ahabu (creat de Melville – aici „un alter ego al instanței narative”. Apoi instantaneu personajele au cabine pe goeleta lui Tudoran care, doar în mintea noastră, se strecoară pe lîngă Burgas, străbate Bosforul, se aventurează în Mediterană, ajunge în Atlantic și eșuează în Patagonia. (De ce acolo? Autorul își amintește că, de fiecare dată cînd, mic fiind, era trimis, în Radna acelor vremuri, la prăvălie să cumpere drojdie și întîrzia nepermis de mult la jocuri, bunica îl întîmpina cu invariabilele vorbe: „Da’ unde potop ai stat, că parcă ai fost în Patagonia?!”) Întreaga poveste e o joacă, o inițiere, pe alocuri obositoare, pe alocuri prolixă, dar cu un punct de plecare foarte posibil – pare simplu să sari din Radna în Patagonia, prin lectură.