Apele Nordului

Lumea navigatorilor, cu laturile ei ascunse, fetidă, pestilențială și sălbatică, cu oameni aflați la granița dintre umanizare și dezumanizare, într-o perfidă androginizare a moralității prinde un veridic contur în romanul Apele Nordului, sub mîngîierea de condei a scriitorului Ian McGuire. Este o lume a sufletelor bătătorite și a privirilor încercănate, a buzelor crispate într-o veninoasă arcuire și a regulilor răstălmăcite, a viselor de înavuțire și a gîndurilor care nu pot fi povestite. Spaima, neîncrederea și închistarea în cocoloașe de solitudine chinuitoare transformă personajele din romanul Apele Nordului în brute, animale de povară sau naufragiați ai propriilor destine, mereu cu anumite polițe de plătit față de sine, față de altcineva sau față de spaimele depuse pe ramurile vieții.

Pe de o parte, linia în care curge acțiunea aici, în Apele Nordului nu mai trimite la ideea că nordul reprezintă neapărat reperul. El nu mai este, în cea mai mare parte din carte, referința pentru umanitate, ci pentru barbarie. La Nord, în acea lume extrem de aspră, aproape sălbăticită, umanitatea decade, se micșorează într-un mod dramatic. Pe de altă parte, chiar dacă în Apele Nordului – nu mă refer la titlul cărții cînd invoc această sintagmă, ci la regiunea dominată de ape – este loc pentru atîta violență, pentru atît de multă barbarie, pentru evadări atît de radicale din condiția de civilitate, aceasta nu înseamnă că busola dispare. Ea este, adesea, nevăzută; și, fiind așa, și pentru că este atît de mult sînge vărsat, pare că nu ar mai fi deloc. Dar nu, ea nu dispare. Nu am invocat la întîmplare, la începutul acestui text trimiterile către două nume colosale ale civilizației occidentale – primul, al întemeietorului, Homer; al doilea, al unui, între altele, mare etician, Im. Kant. Alături de acestea vom mai regăsi, în partea a doua a cărții trimiteri la Biblie, precum și o asemenea carte ajunsă acolo, putem specula, tocmai pentru ca „busola” umanității să nu fie de tot defectă.

Romanul lui McGuire este imprevizibil: acțiunea și descrierile peisajelor te fură, apoi urmează o catastrofă, apoi toată atenția se concentrează pe unul dintre personaje. Deși Sumner este un individ călit de ororile războiului, ce va vedea pe corabie îl va îngrozi mult mai mult. Povestea pare să fie un scenariu înconjurat de multe camere video; acestea se mută de la un personaj la altul, dar în roman este vorba doar de două personaje care intră în coliziune.

Ian McGuire este un scriitor deosebit, iar cu ajutorul internetului, ficțiunea istorică se poate transforma în ficțiune de cea mai bună calitate. Nu se insistă deloc pe descrierile vestimentare ale epocii (Anglia, jumătatea secolului al XVIII-lea) și nici pe mentalitatea oamenilor de atunci, semn că McGuire se bazează mai mult pe poveste și pe ceea ce se întîmplă pe corabie și de acolo mai departe.

Dar Apele Nordului e un roman pe bune, scris cu talent și cu acea naivitate specială care-l face pe autor să creadă nestrămutat în povestea pe care o ficționează, chiar dacă e clar, de la început, că tot ceea ce știe despre lumea la care se înhamă e luat de prin alte cărți, iar personajele sînt, în cel mai bun caz, produsul imaginației sale.